Declaraţia Curentului Internaţional Marxist şi Tendinţei Marxiste Internaţionale (CMR) la al VI-lea forum Social

Romanian translation of Statement of the International Marxist Current and the Revolutionary Marxist Tendency (CMR) for the VI World Social Forum (January 24, 2006)

Al şaselea Forum Social şi al doilea Forum al Americilor se întîlnesc din nou, de data asta în Venezuela, unde cei ce luptă pentru o lume mai bună se pot întîlni şi propune soluţii de transformare a societăţii.

În intervalul scurs de la ultimul Forum Social, care a avut loc la Porto Alegre, Brazilia, criza generală a capitalismului s-a accentuat. De aceea se simte mai acut nevoia unei alternative la dictatura companiilor multinaţionale, la dostrugerea mediului, la mizeria şi războiul create de capitalism şi impuse muncitorilor, celor oprimaţi şi săracilor din întreaga lume.

Dar este oare posibilă o lume mai bună, fără exploatare şi unde omenirea să locuiască în pace, în armonie şi fără războaie? Sau aspiraţia spre o asemenea societate doar o utopie fără sens?

Noi credem că da, este posibilă o lume mai bună. Nu numai că e posibilă, dar în multe ţări ale lumii se clădesc bazele unei asemenea lumi. Şi acest lucru se face în singurul mod posibil, adică prin lupta şi organizarea milioanelor de muncitori, tineri şi oprimaţi – împotriva sistemului capitalist, pentru un viitor decent, pentru o societate socialistă. Faptul că acest Forum are loc în Venezuela demonstrează aceasta.

Venezuela este în fruntea revoluţiei mondiale

Venezuela este cel mai bun exemplu de modul în care masele îşi pot lua destinul în propriile mîini pentru a transforma societatea. Revoluţia Bolivariană este cel mai bun exemplu pentru acei sceptici care se îndoiesc de capacitatea oamenilor muncii de a rezista duşmanilor lor, oligarhiei capitaliste şi imperialismului, jefuitorilor bogaţiilor Venezuelei şi exploatatorilor. Muncitorii şi ţăranii din Venezuela au fost cei care au blocat mai multe încercări de lovitură de stat ale reacţiunii şi imperialismului, încercărilor de a înăbuşi revoluţia lor şi de a răsturna guvernul Chavez.

Masele au înfrînt tentativa de lovitură de stat din 2002, l-au alungat pe Carmona din palatul Miraflores şi l-au adus înapoi pe Chavez. În acelaşi an, masele muncitoare din Venezuela au învins şi sabotajul petrolului, instigat de imperialism şi efectuat de organizaţia patronilor „Fedecameras” împreună cu conducerea coruptă a sindicatului CTV.

Deşi guvernul preşedintelui Chavez a ţinut multe alegeri în ultimii şase ani şi a primit sprijinul majorităţii populaţiei de fiecare dată, imperialismul american încearcă în continuare să creeze impresia că regimul din Venezuela este nedemocratic, ca să justifice răsturnarea lui prin forţă. În toate alegerile, mobilizarea populaţiei a fost crucială în obţinerea victoriei. Oamenii au votat în cunoştinţă de cauză, ştiind ce riscă să piardă dacă vine la putere reacţiunea.. Cea mai importantă a fost confruntarea electorală din august 2004, referendumul în care reacţiunea spera să îl debarce pe preşedinte. Totuşi, ea a fost înfrîntă încă o dată.

În 2005 revoluţia venezueleană s-a amplificat. În primul rînd, clasa muncitoare a intrat în acţiune prin ocuparea fabricilor şi instaurarea controlului muncitoresc (cogestión). Întreprinderi ca Invepal, Inveval, Alcasa şi altele, unde muncitorii au implementat programe de control muncitoresc, arată capacitatea muncitorilor de a conduce întreprinderile şi economia în general, fără patroni şi şefi impuşi de aceştia.

Pe lîngă marile progrese făcute în lupta împotriva analfabetismului şi mizeriei – create de secolele de oprimare oligarhică – mai trebuie adăugat şi faptul că preşedintele Chavez a conştientizat că nu este posibilă reformarea capitalismului, că nu există „capitalism cu faţă umană” şi că alternativa la capitalism este socialismul. Acest lucru are o enormă importanţă istorică pentru că, de la căderea regimurilor din Europa de Est (care erau, de fapt, regimuri birocratice care nu aveau multe în comun cu adevăratul socialism) nici un şef de stat de stînga din lume nu a pus deschis problema nevoii de socialism ca alternativă la capitalism. Iată răzbunarea istoriei, împotriva tuturor apologeţilor capitalismului, care vorbeau despre sfîrşitul istoriei, despre eşecul socialismului şi despre lipsa de alternativă la economia liberă de piaţă. Campania lor ideologică a eşuat pur şi simplu pentru că sistemul capitalist este în descompunere şi nu poate oferi omenirii decît oprimare şi mizerie.

Socialism sau barbarie

Sistemul capitalist nu poate decît să împingă lumea spre barbarie. Războiul din Irak o arată cu claritate. O ţară bogată, cu o populaţie educată, cu mîndria de a fi fost leagănul civilizaţiei, ţară care a fost distrusă cu cinism şi adusă la barbarie datorită setei de petrol şiprofituri a imperialismului american. Rezistenţa feroce a poporului irakian împotriva ocupaţiei arată clar incapacitatea celei mai mari maşini de război pe care a cunoscut-o omenirea de a zdrobi voinţa de rezistenţă a maselor irakiene.

Mai mult: capitalismul nu este în stare să ofere o viaţă decentă nici măcar popoarelor ţărilor dezvoltate. Revolta tineretului din Franţa ne arată cum, în inima economiei de piaţă, bancherii şi marii industriaşi nu sunt capabili să ofere slujbe decente la milioane de oameni. Muncitorii europeni simt asta pe pielea lor şi de aceea suntem martori ai mobilizărilor în masă împotriva politicilor neoliberale de anulare a cîştigurilor lor sociale. În Belgia au fost două greve generale în trei săptămîni. Votul negativ relativ la constituţia europeană din Franţa şi Olanda ne arată acelaşilucru. La fel şi greva generală din Grecia – iată exemple de mobilizare a clasei muncitoare pentru apărarea drepturilor şi condiţiilor de muncă. Nici SUA, cea mai dezvoltată ţară capitalistă nu scapă de convulsii. Criza creată de uraganul Katrina a arătat putreziciunea guvernanţilor americani. Bush e în stare să cheltuiască 2000 miliarde de dolari şi să trimită sute de mii de americani în Irak, dar nu e în stare să îşi protejeze propria populaţie. Iată efectul micşorării taxelor pentru bogaţi – micşorarea forţei statului şi micşorarea cheltuielilor sociale. „Katrina” a arătat milioane de americani care trăiesc în condiţii de mizerie. Ca întotdeauna, cei ce suferă în urma capriciilor naturii sunt săracii – dar acest lucru e din cauza anarhiei şi haosului create de societatea al cărei suprem scop este asigurarea profitului pentru o mînă de speculanţi şi afacerişti. Chiar uraganele Katrina şi Rita sunt consecinţă directă a încălzirii globale generată de poluarea produsă de marile companii multinaţionale, care continuă să distrugă stratul de ozon, să otrăvească mările, rîurile şi aerul.

Capitalismul nu afectează numai omenirea, ci chiar existenţa vieţii pe pămînt. De aceea lozinca revoluţionarei Rosa Luxemburg „Socialism sau barbarie” este mai actuală ca oricînd. În fiecare zi mor de foame 30.000 de copii, 800 milioane de oameni flămînzesc iar primii trei bogătani de pe planetă au aceeaşi avere ca suma PIB-urilor ultimelor 48 de ţări de pe glob. Dacă nu vrem să cădem în prăpastie, omenirea trebuie să scape de relicvele sistemului capitalist. Adică să scape de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, a băncilor şi a terenurilor precum şi de cealaltă frînă în dezvoltarea omenirii – de statul naţional.

America Latină în Revoluţie

În faţa acestei crize mondiale, este normal ca Venezuela să ne apară ca o rază de speranţă. În 2005, revoluţia Bolivariană a devenit un termen de referinţă pentru toată America Latină. Venezuela a deşteptat demnitatea şi conştiinţa a milioane de oameni din America Latină şi nu numai. Iată că se poate – îşi spun ei.

Sunt multe exemple. In Argentina, Mexic, Peru, Ecuador asistăm la mobilizări impresionante de masă. Exemplul cel mai impresionant este lupta revoluţionară a muncitorilor bolivieni pentru naţionalizarea industriei gazului şi pentru oprirea companiilor multinaţionale de a înstrăina profiturile realizate în ţară. Muncitorii bolivieni au fost aproape de a lua puterea în iunie 2005, după o lună de lupte în care au răsturnat guvernul Mesa. Reamintinduşi tradiţiille revoluţionare din 1952 şi 1971 ei şi-au format Adunări Populare şi cabildos abiertos (mitinguri de masă) pentru a coordona lupta, în special în oraşul Palo Alto, devenit capitala revoluţiei boliviene. Parlamentul a fost forţat să fugă din La Paz la Sucre sub presiunea maselor. Din nefericire, lipsa unei conduceri revoluţionare a dus la eşecul revoluţiei.

Ca urmare a mişcărilor de masă din iunie, căştigătorul alegerilor din decembrie 2005 a FOST Evo Morales. Muncitorii şi ţăranii bolivieni l-au pus la conducere sperînd că va face ce trebuie: naţionalizarea industriei hidrocarburilor. Acum Evo Morales are de ales: ori e de partea imperialiştilor, ori e cu poporul. Orice încercare de a rezolva cererile populare va atenta la interesele imperialiste şi ale capitaliştilor. Ori se va supune presiunilor imperialiste – şi atunci va sfîrşi ca Lucio Gutierrez, aruncat de la putere de o mişcare populară, ori se va opune imperialismului şi va deveni un al doilea Chavez.

Pentru o Federaţie a Republicilor Latino Americane! Pentru o Federaţie Socialistă Mondială!

Deplasarea spre stînga a Americii Latine face posibilă transformarea socialistă a întregului continent. E nevoie de colaborarea tuturor popoarelor latino americane, pe baza fraternităţii şi solidarităţii economice. O Federaţie Socialistă a Republicilor Latino Americane, bazată pe planificarea economică a imenselor resurse materiale şi umane disponibile ar deschide posibilitatea eradicării mizeriei de pe continent. Într-un timp scurt, popoarele ar putea ajunge şi chiar depăşi standardele de viaţă din ţările capitaliste dezvoltate. Nu este o utopie, este singura viziune realistă asupra eliminării mizeriei de pe continent.

Alegerea guvernelor de stînga în mai tot continentul este o indicaţie clară că oamenii s-au săturat de capitalism. În Venezuela procesul este cel mai avansat. Dar, pentru a scăpa de mizerie, exploatare şi oprimare, trebuie eliminate cauzele. Cîtă vreme oligarhia şi imperialismul continuă să deţină puterea economică în Venezuela sau în oricare altă ţară americană, controlul poporului asupra economiei şi viitoarele reforme vor fi ameninţate. Pentru a garanta cuceririle revoluţionare ale poparelor, trebuie expropriată oligarhia şi companiile multinaţionale iar economia trebuie planificată în mod democratic cu participarea majorităţii populaţiei. Reorganizarea societăţii pe o nouă bază, una socialistă, se poate face numai cu participarea muncitorilor şi a maselor sărace.

Din punct de vedere istoric, statul a fost un instrument al clasei conducătoare şi a prevenit participarea majorităţii populaţiei, a muncitorilor şi săracilor la gestionarea treburilor societăţii. În Venezuela, statul actual se bazează încă pe vechea birocraţie a republicii a IV-a în ministere, justiţie, poliţie. Actuala structură trebuie distrusă şi înlocuită cu o nouă structură de stat creată pe baza organizării de adunări populare în fabrici şi comune, care să îşi asume controlul asupra treburilor societăţii. Trebuie o structură democratică cu delegaţi aleşi care să poată fi oricînd revocaţi, care să aibă control complet asupra administrării ţării – iată singurul mod de a lupta împotriva birocraţiei care ameninţă revoluţia.

Veniţi cu noi

Ca aspiraţiile revoluţionare ale maselor să devină realitate, singurul lucru care lipseşte în Venezuela, Bolivia şi în alte ţări este o avangardă revoluţionară a muncitorilor, studenţilor şi ţăranilor, înarmată cu un program socialist şi cu metoda marxistă. Aceasta este sarcina centrală.

Criza capitalismului creează condiţii pentru insurecţii revoluţionare în toate ţările. Mai mult ca oricînd în trecut, azi este imperios necesar ca toţi marxiştii revoluţionari să se strîngă într-o mişcare internaţională marxistă care să lupte pentru un adevărat socialism. Aceasta este sarcina care ne-am asumat-o noi, cei din Tendinţa Internaţională Marxistă, fondată de teoreticienii marxişti Ted Grant şi Alan Woods.

Dacă sunteţi de acord cu ideile noastre, veniţi cu noi să milităm pentru socialismul mondial.

Ianuarie 2006


Tradus de Gheorghiţă Zbăganu