Ideile lui Karl Marx

Ideile lui Marx nu au fost niciodată atât de relevante precum în zilele de azi. Aceasta este reflectată în setea de teorie Marxistă contemporana. În acest articol, Alan Woods abordează ideile lui Karl Marx și relevanța lor în criza prin care trecem azi.

Astăzi se împlinesc 130 de ani de la moartea lui Karl Marx. Dar de ce ar trebui să comemorăm un om care a murit în 1883? La începutul anilor 1960, primul ministru Laburist de atunci, Harold Wilson, a declarat că nu ar trebui să căutăm soluții la cimitirul Highgate. Și cine nu ar fi de acord cu asta? În cimitirul menționat adineauri nu se pot găsi decât oase vechi și praf și un monument de piatră oarecum urât.

În orice caz, atunci când vorbim despre relevanța lui Karl Marx în zilele de azi, noi nu ne referim la cimitire ci la idei – idei care au rezistat testul timpului și au reieșit acum în mod triumfător, așa cum chiar și unii dușmani ai Marxismului au fost forțați să accepte. Colapsul economic din 2008 a arătat cine a fost învechit, și acesta cu siguranță nu a fost Karl Marx.

Timp de decenii, economiștii nu s-au săturat niciodată de repetarea mesajului că prezicerile lui Marx legate de încetinirea creșterii economice erau total învechite. Ele erau presupuse ca fiind idei ale secolului XIX, iar cei care le apărau erau destituiți ca fiind dogmatiști fără speranță. Dar se pare acum că ideile apărătorilor capitalismului sunt defapt acelea care ar trebui să fie aruncate în coșul de gunoi al istoriei, în timp ce Marx a fost complet justificat.

Nu demult, Gordon Brown a proclamat cu încredere „sfârșitul perioadelor de “boom” și “bust” [economice]”. După prăbușirea economică din 2008 el a fost forțat să-și retragă propriile cuvinte. Criza zonei euro arată că burghezia nu are nicio idee despre cum să rezolve problemele Greciei, Spaniei și a Italiei care la rândul lor amenință viitorul valutei curente europene și chiar și UE-ul însine. Aceasta poate pur și simplu să fie începutul unui nou colaps la nivel mondial, care va fi chiar mai groaznică decât criza din 2008.

Chiar și unii economiști burghezi sunt forțați să accepte ceea ce devine din ce în ce mai evident: capitalismul conține în sine semințele distrugerii sale; care este un sistem anarhic și haotic caracterizat de crizele periodice care dă afară oamenii din slujbele lor și cauzează o instabilitate socială și politică.

Chestia despre criza prezentă a fost faptul că nu trebuia să se întâmple. Până recent majoritatea economiștilor burghezi au crezut că piața, dacă este lăsată să facă ce vrea, a fost capabilă să rezolve toate problemele, echilibrând în mod magic cererea și oferta („ipoteza pieței eficiente”) pentru ca să nu mai poată fi niciodată o repetiție a prăbușirii economice din 1929 și Marea Depresie.

Prezicerea lui Marx a unei crize a supraproducției a fost aruncată la coșul de gunoi al istoriei. Aceia care încă au aderat la perspectiva lui Marx asupra faptului că sistemul capitalist s-a despicat cu contradicții insolubile și faptul că conține în sine semințele distrugerii sale proprii erau văzute ca fiind doar ca niște manivele. Dar nu cumva căderea Uniunii Sovietice a demonstrat în cele din urmă eșecul comunismului? Nu cumva istoria s-a încheiat în cele din urmă cu triumful capitalismului ca fiind singurul sistem socio-economic posibil?

Însă într-o perioadă de 20 de ani (care nu este o perioadă lungă în analele societății umane) roata istoriei s-a întors 180 de grade. Acum, criticii lui Marx și a Marxismului de odinioară și-au răzgândit aceste poziții. Deodată, teoriile economice ale lui Karl Marx sunt luate într-adevăr în mod serios. Un număr tot mai mare de economiști se cufundă în paginile scrierilor lui Marx, sperând să găsească o explicație pentru ceea ce a mers greșit.

Nedumeriri

În iulie 2009, după începutul recesiunii The Economist a ținut un seminar în Londra pentru a discuta întrebarea: Ce s-a întâmplat cu economia? Aceasta a dezvăluit faptul că pentru un număr tot mai mare de economiști, teoria dominantă nu are nicio relevanță. Câștigătorul Premiului Nobel, Paul Krugman, a făcut o admitere uimitoare. El a spus că „ultimii 30 de ani de dezvoltare în teoria macroeconomică a fost, în cel mai bun caz, inutil în mod spectaculos sau, în cel mai rău caz, dăunător în mod direct.” Această judecată este un epitaf potrivit pentru teoriile economiei burgheze.

Acum că evenimentele au atras oarecum atenția la normal a cel puțin unor gânditori burghezi, putem vedea tot felul de articole care recunosc în mod invidios faptul că Marx a avut dreptate în cele din urmă. Chiar și ziarul oficial al Vaticanului, L’Osservatore Romano, a publicat un articol în 2009 slăvind diagnosticul lui Marx a inegalității veniturilor, care este chiar o aprobare pentru omul care a declarat religia ca fiind opiul poporului. Das Kapital este acum cea mai vândută carte în Germania. În Japonia a fost publicată ca și manga.

George Magnus, un analist economic principal al băncii UBS, a scris un articol cu un titlu intrigant: „Dă-i o șansă lui Karl Marx să salveze economia mondială”. UBS-ul stabilit în Elveția este un stâlp a instituției financiare, cu birouri în mai mult de 50 de țări și peste $2 trilioane în avere. Totuși într-un eseu pentru Bloomberg View, Magnus a scris că „economia mondială de astăzi reflectă o asemănare stranie în contrast cu ceea ce a prevăzut Marx.”

In articolul său el începe să descrie factorii de decizie politică aflându-se „în zbaterea pentru a înțelege barajul panicilor financiare, protestele și alte nenorociri care afectează lumea” și sugerează faptul că ei ar face bine să studieze lucrările „unui economist mort de o vreme lungă, Karl Marx.”

„Considerați, de exemplu, prezicerea lui Marx despre cum conflictul inerent dintre capital și muncă s-ar manifesta. Așa cum a scris în Das Kapital, preocuparea companiilor pentru profituri și productivitate i-ar duce în mod natural spre nevoia din ce în ce mai puțină a muncitorilor, creând o ’armată industrială de rezerva’ compusă din săraci și șomeri: ’Acumularea averii pe de o parte este, așadar, în același timp acumularea sărăciei’.”

El continuă:

„Procesul pe care el [Marx] îl descrie este vizibil peste tot în lumea dezvoltată, în mod particular în efortul companiilor americane de a reduce costurile și de a evita angajările au amplificat profiturile corporative americane ca o producție economică totală până la cel mai înalt nivel în mai mult de șase decenii, în timp ce rata de șomaj rămâne la 9,1 la sută și salariile reale sunt stagnante.

„Inegalitatea veniturilor americane, între timp, este conform unor măsuri aproape de cel mai înalt nivel al său din anii 1920. Înainte de 2008, discrepanța dintre venituri a fost ascuns de factori precum creditatul ușor, care a permis gospodăriilor sărace de a se bucura de un mod de viață mai afluent. Acum problema iese la suprafață.”

The Wall Street Journal a efectuat un interviu cu binecunoscutul economist Dr. Nouriel Roubini, cunoscut de către colegii săi economiști ca și „Dr. Doom” pentru prezicerea sa despre criza financiară din 2008. Există un video despre acest interviu extraordinar, care merită să fie studiat cu grijă pentru că arată gândirea celor mai competenți strategi ai Capitalului.

Roubini susține că lanțul de credituri este distrus, și că economia capitalistă a intrat într-un ciclu vicios în care capacitatea în exces (supraproducția), cu cererea consumatorului în scădere, niveluri ridicate de datorii, toate dau naștere unei lipse de încredere în investitori care la rândul lor vor fi reflectate în căderile abrupte din bursa de valori, scăderea prețurilor la active și un colaps în economia reală.

Ca și toți ceilalți economiști, Roubini nu are nicio soluție reală în legătură cu criza actuală, cu excepția a mai multor injecții monetare de la băncile centrale pentru a evita o altă topire. Dar el în mod sincer a recunoscut faptul că numai politica monetară însine nu va fi de ajuns, și afacerea și guvernele nu ajută. Europa și Statele Unite implementează programe de austeritate pentru a încerca să-și repare economiile pline de datorii, atunci când ei ar trebui să introducă mai multe stimulente monetare, spunea el. Concluziile sale nu ar putea fi mai pesimiste: „Karl Marx a avut dreptate, la un moment dat capitalismul se poate distruge pe sine însuși,” spuse Roubini. „Noi credeam că piețele funcționează. Ele nu funcționează.” (Accentuarea autorului, AW)

Fantoma Marxismului încă bântuie burghezia o sută treizeci de ani după ce rămășițele pământești ale lui Marx au fost înmormântate. Dar ce este Marxismul? Tratarea în mod corespunzător cu toate aspectele Marxismului în spațiul unui singur articol este o sarcină imposibilă. Așadar, ne limităm la un aspect general, și o schițare considerată, așadar, în speranța că va încuraja cititorul să studieze lucrările lui Marx. În cele din urmă, nimeni nu a explicat niciodată ideile lui Marx mai bine ca însuși Marx.

În general, ideile sale pot fi împărțite în trei părți distincte dar interconectate – pe care Lenin le-a numit cele trei surse și trei părți componente ale Marxismului. În general, acestea întră sub rubrica economiei Marxiste, dialecticii materialiste și istoriei materialiste. Fiecare din acestea se află într-o relație dialectică reciprocă și nu poate fi înțeleasă în izolarea uneia de alta. Un loc bun de a începe este documentul fondator a mișcării noastre care a fost scrisă în ajunul Revoluțiilor Europene din 1848. Aceasta este una din cele mai mărețe și cele mai influente lucrări din istorie.

Manifestul Comunist

Majoritatea cărților scrise acum un secol și jumătate sunt astăzi numai de interes istoric. Dar ceea ce este cel mai uimitor despre Manifestul Comunist este felul în care anticipează cele mai fundamentale fenomene care ne atrag atenția la scară mondială chiar și în zilele de azi. Este chiar extraordinar să te gândești că o carte scrisă în 1847 poate să prezinte o imagine a lumii din secolul XXI în mod atât de realist. De fapt, Manifestul este chiar mai adevărat în zilele de azi decât atunci când a fost publicată pentru prima oară în 1848.

Hai să luăm în considerare un exemplu. În timpul în care Marx și Engels scriau, lumea companiilor multinaționale încă aparține unui viitor foarte îndepărtat. În ciuda acestui fapt, ei au explicat cum întreprinderea liberă și competiția ar duce în mod inevitabil la concentrația capitalului și monopolizarea forțelor productive. Este sincer comic să citești afirmațiile făcute de apărătorii pieței cu privire la pretinsa greșeala a lui Marx asupra acestei întrebări, când a fost de fapt una din cele mai precise preziceri.

Era la modă în anii 1980 să pretinzi că ceea ce e mic e frumos. Acesta nu este locul portivit pentru a intra într-o discuție cu privire la estetica relativă a mărimilor mari, mici sau medii, despre care fiecare are dreptul să-și susțină o opinie. Dar este incontestabil faptul că procesul de concentrație a capitalului prevăzut de către Marx a avut loc, are loc, și într-adevăr a ajuns la niveluri nemaivăzute pe parcurs de ultimii zece ani.

În Statele Unite, unde procesul poate fi văzut într-o formă deosebit de clară, corporatiile din Fortune 500 au reprezentat 73,5 la sută din productivitatea PIB-ului din 2010. Dacă aceste 500 de companii ar forma o țară independentă, aceasta ar fi a doua cea mai mare economie din lume, a doua numai după însuși Statele Unite. În 2011, aceste 500 de firme au generat un record de neîntrecut de $824,5 miliarde în profituri–un salt de 16 la sută din 2010. La nivel mondial, cele mai mari 2000 de companii dețin $32 trilioane în profituri, $138 trilioane în avere și $38 trilioane în valoare de piață, cu profituri crescând la un nivel uimitor de 67 la sută între 2010 și 2011.

Când Marx și Engels au scris Manifestul, nu a existat nicio dovadă empirică pentru pretențiile sale. Dimpotrivă, capitalismul din vremea sa a fost bazată în întregime pe afaceri mici, piața liberă și competiție. Astăzi, economia întregii lumi capitaliste este dominată de către un grup mic de monopoluri uriașe transnaționale precum Exxon și Walmart. Acești giganți posedă fonduri care depășesc cu mult bugetele naționale ale multor state. Prezicerile Manifestului au fost îndeplinite chiar în mod mai clar și complet decât cum și-ar fi imaginat însuși Marx.

Apărătorii capitalismului nu îl pot ierta pe Marx pentru că, în momentul în care capitalismul a fost într-un stadiu de tinerețe, el a fost capabil să prevadă cauzele degenerației sale senile. Timp de zeci de ani ei au negat în mod clar prezicerea sa a procesului inevitabil de concentrație a capitalului și înlocuirea afacerilor mici de monopolurile mari.

Procesul centralizării și concentrația de capital a ajuns la proporții nemaivăzute până acum. Numărul de preluări a dobândit caracterul unei epidemii în toate națiunile avansate și industrializate. În multe cazuri, asemenea preluări sunt conectate în mod intim cu tot felul de tehnici ascunse - utilizarea de informații privilegiate, falsificarea prețurilor acțiunilor, și alte tipuri de fraudă, furt și înșelăciune, așa cum a dezvăluit scandalul legat de manipularea ratei dobânzii Libor de Barclays și alte bănci mari. Această concentrație de capital nu semnifică o creștere în producție, ba chiar dimpotrivă. În fiecare caz, intenția nu este de a investi în fabrici și mașini noi dar de a închide fabrici existente și birouri și de a concedia un număr mare de muncitori pentru a crește marjele de profit fără să crească producția. Să luăm de exemplu fuziunea recentă a două bănci mari elvețiene, urmate imediat de pierderea a 13.000 de locuri de muncă.

Globalizare și inegalitate

Să procedăm cu următoarea prezicere importantă făcută de Marx. Deja în 1847, Marx a explicat că dezvoltarea pieței globale face „imposibilă toată îngustimea și individualismul național”. Fiecare țară–chiar și cele mai mari și puternice–este acum în totalitate subordonată întregii economii mondiale, care decide soarta popoarelor și națiunilor.” Această anticipare teoretică genială arată, mai bine decât orice, superioritatea nemăsurată a metodei Marxiste.

Globalizarea este văzută în mod general ca și un fenomen recent. Și totuși creația unei piețe unice globale sub capitalism a fost prezisă demult în paginile Manifestului. Dominația zdrobitoare a pieței mondiale este acum cel mai decisiv fapt al epocii noastre. Intensificarea enormă a diviziunii muncii internaționale de la Al Doilea Război Mondial a demonstrat corectitudinea analizei lui Marx aproape de modă de laborator.

În ciuda acestui fapt, au fost create eforturi intense pentru a demonstra că Marx a greșit atunci când a vorbit de concentrația capitalului și așadar procesul de polarizare între clase. Aceste gimnastici mintale corespund cu visurile burgheziei de a redescoperi epoca de aur a întreprinderii libere. În mod asemănător, un bătrân rămolit tânjește după senilitatea lui pentru zilele pierdute din tinerețea sa.

Din păcate, nu există nicidecum nicio șansă ca sistemul capitalist să-și recupereze tinerețea sa. Demult a intrat în faza sa finală: aceea de capitalism monopol. Timpul afacerilor mici, în ciuda nostalgiei burgheziei, a fost relegat în trecut. În toate țările monopolurile mari, strâns legate de activitatea bancară și încurcate cu statul burghez, domină viața societății. Polarizarea dintre clase continuă neîntrerupt, și tinde să accelereze.

Hai să luăm în considerare situația din SUA. Cele mai bogate 400 de familii din SUA au la fel de multă avere ca și cei mai săraci 50 la sută din populație. Cei șase moștenitori individuali ai Wal-Martului însuși „valorează” mai mult ca cei mai săraci 30 la sută din americani puși împreună. Cei mai săraci 50 la sută din americani dețin numai 2,5 la sută din averea țării. Cei mai bogați 1 la sută a din populația SUA și-a crescut cota venitului național de la 17,6 la sută în 1978 până la un număr enorm de 37,1 la sută în 2011.

Timp de 30 de ani diferența de venituri dintre cei bogați și cei săraci a început să se extindă în mod constant într-un larg abis. În Vestul industrializat venitul mediu a celor mai bogați zece la sută a populației este aproximativ de nouă ori mai mare ca zece la sută a celor mai săraci. Această este o diferență enormă. Iar datele publicate de către OECD arată că disparitatea care a început în SUA și Regatul Unit s-a răspândit în țări precum Danemarca, Germania și Suedia, care au avut în mod tradițional inegalitate scăzută.

Bogăția obscenă a bancherilor este acum un scandal public. Însă acest fenomen nu este limitat la sectorul financial. În multe cazuri, directorii marilor companii câștigă de 200 de ori mai mult decât cei mai puțin plătiți muncitori. Această diferență excesivă a provocat deja un resentiment în creștere, care se transformă în furie și se varsă pe străzi dintr-o țară într-alta. Tensiunea crescândă este reflectată în greve, greve generale, demonstrații și răscoale. Aceasta se reflectă în alegerile cu voturi de protest împotriva guvernelor și tuturor partidelor existente, așa cum am văzut recent în alegerile generale italiene.

Un sondaj din revista Time a arătat că 54% au o opinie favorabilă pentru #Occupy movement, 79% cred că diferența salarială dintre bogați și săraci a crescut prea mare, 71% cred că directorii generali a instituțiilor financiare ar trebui să fie urmăriți în justiție, 68% cred că cei bogați ar trebui să plătească mai multe taxe, numai 27% au o părere favorabilă față de mișcarea Tea Party (33% nefavorabile). Desigur, este prea devreme să vorbim despre o revoluție în SUA. Dar este clar faptul că în criza capitalismului se produce o dispoziție de critică asupra unui strat larg al populației. Există o fermentare și o îndoială a capitalismului care nu a existat înainte.

Flagelul șomajului

În Manifestul Comunist scrie: „Și aici este evident, că burghezia este incapabilă să mai fie clasa conducătoare în societate, și să-și impună condițiile de existență asupra societății ca o lege imperativă. Este incapabilă să conducă pentru că este prea incompetentă pentru a asigura existența sclavului său prin sclavia sa, deoarece îl obligă să ajungă într-un asemenea stadiu, în care trebuie să-l hrănească, în loc să fie hrănit de acesta. Societatea nu mai poate să trăiască sub burghezie.”

Cuvintele lui Marx și Engels citate adineaori chiar s-au adeverit. Există un sentiment crescând asupra tuturor secțiunilor societății care arată că viețile noastre sunt dominate de forțe dincolo de controlul nostru. Societatea este cuprinsă de un sentiment chinuitor de frică și incertitudine. Dispoziția de nesiguranță practic s-a generalizat în întreaga societate.

Genul de șomaj în masă pe care noi îl experimentăm acum este mult mai rău decât orice a prevăzut Marx. Marx a scris despre armata rezervă de muncă: adică, un fond comun de muncă care poate fi folosit pentru a înăbuși salariile și acționează ca o rezervă atunci când economia își revine dintr-o criză. Dar tipul de șomaj pe care noi îl vedem acum nu este armată rezervă despre care vorbea Marx, care, din punct de vedere capitalist a jucat un rol util.

Acesta nu este tipul de șomaj ciclic cu care muncitorii sunt bine familiarizați din trecut și care ar apărea într-o recesiune numai pentru a dispărea atunci când economia a crescut din nou. Acesta este permanent, structural, șomaj organic, care nu se diminuează în mod vizibil chiar și atunci când există un „boom” economic. Acesta este o greutate moartă care acționează ca o piedică masivă asupra activității productive, un simptom cum că sistemul a ajuns într-o alee întunecată.

Acum un deceniu înainte de criza din 2008, conform Națiunilor Unite, șomajul global a fost aproximativ 120 de milioane. În 2009, Organizația Internațională a Muncii a pus cifra la 198 de milioane, și se așteaptă ca aceasta să ajungă la 202 de milioane în 2013. Totuși, chiar și aceste cifre, la fel ca și toate statisticile oficiale despre șomaj, reprezintă o afirmație serios subestimată a situației actuale. Dacă am include numărul enorm de bărbați și femei care sunt obligați să lucreze în tot felul de „slujbe” marginale, figura adevărată a șomajului mondial și subocuparea nu ar fi mai puțin de 1.000 de milioane.

În ciuda tuturor discuțiilor despre redresare economică, creșterea economică în Germania, fostul centru de putere economic al Europei, a încetinit la aproape zero, la fel și Franța. Chiar și în Japonia economia se apropie de sfârșit. Multă mizerie și suferință a afectat milioane de familii, din punct de vedere economic, aceasta reprezintă o pierdere uluitoare de producție și deșeuri la un nivel colosal. Contrar iluziilor liderilor laburiști din trecut, șomajul în masă s-a întors și s-a răspândit în întreaga lume ca un cancer care roade mațele societății.

Criza capitalismului își are cele mai cumplite efecte printre tineri. Șomajul printre tineret crește peste tot. Acesta este motivul pentru protestele studenților în masă și răscoale în Marea Britanie, pentru mișcarea indignados din Spania, ocupația școlilor din Grecia și de asemenea pentru răscoalele din Tunisia și Egipt, unde aproximativ 75% din tineri sunt șomeri.

Numărul șomerilor din Europa este în constantă creștere. Figura pentru Spania este aproape 27 la sută, în timp ce șomajul printre tineri se află la un număr nemaivăzut de 55 la sută, în timp ce în Grecia nu mai puțin de 62 la sută din tineret–doi din fiecare trei–sunt șomeri. O întreagă generație de tineri este sacrificată pe altarul profitului. Mulți care au căutat salvare în educație superioară au aflat că această cale este blocată. În Marea Britanie, unde educația superioară obișnuia să fie gratuită, acum tineretul află că pentru a obține calificările de care ei au nevoie, ei trebuie să se îndatoreze.

În celălalt capăt al scării de vârstă, muncitorii care se apropie de pensie află că ei trebuie să lucreze mai mult timp și să plătească mai mult pentru pensii mai mici care vor condamna pe mulți în sărăcie la bătrânețe. Pentru cei tineri și bătrâni în același fel, prospectul cu care se confruntă majoritatea oamenilor în zilele de azi este o nesiguranță pe durată de viață. Toată vechea ipocrizie burgheză despre moralitate și valori de familie a fost expusă ca fiind o minciună. Epidemia șomajului, lipsei de adăpost, de datorii zdrobitoare și de inegalitate socială extremă care a întors o întreagă generație în niște proscriși a subminat familia și a creat un coșmar de sărăcie, lipsă de speranță, degradare și disperare sistemică.

O criză de supraproducție

Există un personaj în mitologia grecească numit Procust, care a avea un obicei urât de a tăia picioarele, capul și brațele oaspeților săi pentru a le potrivi în patul său faimos. În zilele de azi, sistemul capitalist se aseamănă cu patul lui Procust. Burghezia distruge în mod sistematic mijloacele de producție pentru a le face să se potrivească în limitele înguste ale sistemului capitalist. Acest vandalism economic seamănă cu o tactică de “pământ ars” pe o scală vastă.

George Soros compară aceasta cu genul de minge de demolare folosită pentru a demola clădirile înalte. Însă nu numai clădirile sunt distruse ci și economii și state întregi de asemenea. Actualmente, sloganul este austeritate, tăieri și scăderea nivelurilor de trai. În fiecare țară, burghezia înalță același strigăt de război: „Trebuie să tăiem din cheltuielile publice!” Fiecare guvern din lumea capitalistă, fie de dreapta sau de „stânga”, urmărește de fapt aceeași politică. Aceasta nu este rezultatul mofturilor a unor politicieni individuali, a ignoranței sau credinței rele (deși există destul de multă și de aceasta) dar o expresie grafică a unei alei întunecate în care se află sistemul capitalist.

Aceasta este o expresie a faptului că sistemul capitalist ajunge la limitele sale și este incapabilă de a dezvolta forțele productive așa cum obișnuia în trecut. Asemenea Ucenicului vrăjitor din opera lui Goethe, aceasta a evocat forțe pe care nu le poate controla. Dar retezând cheltuiala de stat, ei reduc simultan cererea, tăind așadar întreaga piață, chiar la un moment în care chiar și economiștii burghezi recunosc că există o problemă de supraproducție la nivel mondial. Hai să luăm doar un exemplu, sectorul de automobile. Acesta este fundamental deoarece implică de asemenea multe alte sectoare, cum ar fi cel de oțel, plastic, chimicale și electronice.

Capacitatea de exces global a industriei de automobile este de aproximativ treizeci la sută. Asta înseamnă ca Ford, General Motors, Fiat, Renault, Toyota și toate celelalte ar putea să-și închidă o treime din fabricile lor și să-și concedieze temporar o treime din muncitori până mâine, și chiar și atunci ei nu ar putea să-și vândă toate vehiculele pe care le produc la o rată de profit, pe care ei îl consideră, acceptabil. Există o poziție similară și în multe alte sectoare. Dacă nu și până când această problemă de capacitate în exces este rezolvată, nu există niciun sfârșit real la criza actuală.

Dilema capitaliștilor poate fi ușor exprimată. Dacă Europa și SUA nu consumă, China nu poate produce. Dacă China nu produce la același ritm ca și adineaori, țări precum Brazilia, Argentina și Australia nu pot continua să exporte materiile lor prime. Întreaga lume este interconectată în mod inseparabil. Criza euroului va afecta economia americană, care este într-o stare foarte fragilă, și ceea ce se întâmplă în SUA va avea un efect decisiv asupra întregii economii mondiale. Așadar, globalizarea se manifestă ca o criză globală a capitalismului.

Alienare

Cu o prevedere incredibilă, autorii Manifestului au anticipat condițiile care se experimentează actualmente de către clasa muncitoare în toate țările.

„Datorită utilizării pe scară largă a mașinăriilor și a diviziunii muncii, munca proletarilor și-a pierdut întregul caracter individual, și, prin urmare, tot farmecul pentru muncitor. El devine un apendice al mașinii, și este numai cel mai simplu, cel mai monoton, și cel mai ușor talent de dobândit, care îi este necesar acestuia. Deci, costul producției a unui muncitor este restricționat, aproape în întregime, la mijloacele de subzistență de care are nevoie pentru întreținerea sa, și pentru propagarea rasei sale (nota traducătorului: se face referire la costul de întreținere a copiilor și familiei). Dar prețul unui produs, și așadar muncii, este egal cu costul producției. În proporție, așadar, cu cum crește respingerea muncii, așa scad salariile. Mai mult, în proporție cu folosirea mașinilor și creșterea diviziunii muncii, în aceeași proporție povara muncii va crește de asemenea, fie prin prelungirea orelor de muncă, prin creșterea muncii pretinsă într-un timp dat sau prin viteza crescută a mașinăriilor, etc.”

În zilele de azi, SUA deține aceeași poziție pe care Marea Britanie o deținea în vremurile lui Marx – aceea de cea mai avansată țară capitalistă. Așadar, tendințele generale a capitalismului sunt exprimate aici în cea mai clară formă. În ultimii 30 de ani, salariul directorilor executivi în SUA a crescut cu 725%, în timp ce ce salariul muncitorilor a crescut cu numai 5,7%. Acești directori executivi primesc acum un salariu mediu de 244 de ori mai mare decât angajații lor. Actualul salariu minim federal este $7,25 pe oră. Conform think-tankului “Center for Economic Policy Research”, dacă salariul minim ar fi ținut pasul cu productivitatea muncitorească, acesta ar fi ajuns la $21,72 în 2012. Dacă s-ar lua în considerare inflația, salariile medii pentru muncitorii bărbați americani sunt de fapt mai mici în zilele de azi decât în 1968. Astfel, boom-ul economic de astăzi a fost în detrimentul clasei muncitoare.

În timp ce milioane de oameni sunt obligați să trăiască într-o existență mizerabilă de inactivitate forțată, alte milioane de oameni sunt forțați să aibe două sau chiar și trei slujbe, și deseori muncesc 60 de ore, sau mai mult, pe săptămână fără ore suplimentare plătite. 85,5 la sută din bărbați și 66,5 la sută din femei muncesc mai mult de 40 de ore pe săptămână. Conform Organizației Internaționale a Muncii, „americanii muncesc cu 137 mai multe ore pe an decât muncitorii japonezi, cu 260 mai multe ore pe an decât muncitorii britanici, și cu 499 mai multe ore pe an decât muncitorii francezi.”

Pe baza datelor din Biroul de statistică a muncii americane, BLS, productivitatea medie per muncitor american a crescut cu 400 la sută din 1950. În teorie, asta înseamnă că pentru a obține același nivel de trai, un muncitor ar trebui să muncească numai un sfert din săptămâna de lucru mediu din 1950, sau 11 ore pe săptămână. Fie asta, sau nivelul de trai ar fi trebuit, în mod teoretic, să fi crescut de patru ori. Dimpotrivă, nivelul de trai a scăzut dramatic în general, în timp ce stresul, vătămările și bolile legate de muncă sunt în creștere. Aceasta se reflectă în epidemia de depresie, sinucidere, divorț, abuz asupra copiilor și a soțului/soției, tragere în masă și alte boli sociale.

Aceeași situație există în Marea Britanie, unde sub guvernul Thatcher, 2,5 milioane de slujbe au fost distruse în industrie, și totuși a rămas la același nivel de producție ca și în 1979. Aceasta a fost atinsă, nu prin introducerea noilor mașini ci prin supraexploatarea muncitorilor britanici. În 1995, Kenneth Calman, directorul general al sănătății, a avertizat că „pierderea angajării pe durata vieții a dezlănțuit o epidemie de boli legate de stres.”

Lupta de clasă

Marx și Engels au explicat în Manifestul Comunist că un factor constant din întreaga istorie înregistrată este acela de dezvoltare socială care are loc prin lupta de clasă. Sub capitalism, aceasta a fost simplificată foarte mult cu polarizarea societății în două clase majore antagoniste, burghezia și proletariatul. Dezvoltarea extraordinară a industriei și tehnologiei din ultimii 200 de ani a dus la concentrarea crescândă a puterii economice în mâinile unui număr mic de oameni.

„Istoria tuturor societăților care au existat până în prezent a fost istoria luptelor de clasă,” scrie în Manifest într-una din cele mai faimoase fraze. De mult timp, aceasta părea a fi o idee demodată pentru mulți oameni. În perioada lungă de expansiune capitalistă care a urmat după Al Doilea Război Mondial, cu angajări cu normă întreagă în economiile industriale avansate, creșterea nivelului de trai și a reformelor (mai țineți minte statul social?), lupta de clasă părea într-adevăr să fie un lucru din trecut.

Marx a prezis că dezvoltarea capitalismului ar duce în mod implacabil spre concentrarea capitalului, o acumulare imensă a bogăției pe de o parte și o acumulare egală de sărăcie, mizerie și muncă insuportabilă pe celălalt capăt al spectrului social. Timp de decenii, această idee a fost negată de către economiștii burghezi și sociologii universitari care au insistat că societatea devenea din ce în ce mai egalitară, că toată lumea avea să fie parte din clasa mijlocie. Acum, toate aceste iluzii au fost spulberate.

Argumentul, atât iubit de către sociologii burghezi, cum că nu mai există clasa muncitoare s-a dovedit falsă. În ultima perioadă, straturi majore ale clasei muncitoare care s-au considerat în prealabil ca fiind clasă mijlocie acum s-au proletarianizat. Profesori, funcționari publici, angajați bancari și așa mai departe au fost atrași în rândurile clasei muncitoare și a mișcării laburiste, unde aceștia compun majoritatea secțiunilor militante.

Vechile argumente cum că toată lumea poate să sporească și cum că cu toții suntem clasă mijlocie a fost falsificată de evenimente. În Marea Britanie, SUA și multe alte țări dezvoltate pe parcursul ultimilor 20 sau 30 de ani, chiar opusul se petrecea. Oamenii din clasa mijlocie obișnuiau să creadă că viața se desfășura într-un progres ordonat de etape în care fiecare etapă reprezenta o îmbunătățire față de cea precedentă. Aceasta nu mai este cazul.

Siguranța locului de muncă a încetat să mai existe, comerțurile și profesiile din trecut au dispărut în majoritate iar carierele pe durata întregii vieți sunt numai amintiri. Scara a fost împinsă la o parte iar pentru majoritatea oamenilor o existență de clasă mijlocie nicimăcar nu mai este o aspirație. O minoritate pipernicită poate să depindă de o pensie pe care ei ar putea să trăiască comod, și puțini au economii semnificative. Din ce în ce mai mulți oameni de zi cu zi, au o idee minoră în legătură cu ce ce va aduce viitorul.

Majoritatea averii oamenilor se afla în prețul casei în care trăiesc, dar cu contracția economiei, prețurile caselor au scăzut în multe țări iar acestea ar putea stagnante ani întregi. Ideea de o democrație în deținerea de proprietate a fost expusă ca fiind un miraj. Departe de a fi un activ bun pentru a ajuta să consolideze o pensie comodă, deținerea caselor a devenit o povară greoaie. Creditul ipotecar trebuie să fie plătit, fie că lucrezi sau nu. Mulți sunt prinși în această capcană de echitate negativă, cu datorii mari care nu pot fi plătite niciodată. Există o generație crescândă care nu poate fi descrisă mai precis decât ca fiind sclavi ai datoriilor.

Aceasta este o condamnare devastatoare a sistemului capitalist. Însă, acest proces de proletarizare înseamnă că rezervele sociale de reacție au fost reduse în mod abrupt, în timp ce o secție majoră a muncitorilor cu guler alb se apropie mai mult de clasa muncitoare tradițională. În recenta mobilizare în masă, segmente (din clasa muncitoare) care în trecut nu au visat niciodată că o să țină grevă sau să se alăture unui sindicat, cum ar fi profesori și funcționari publici, se aflau în fruntea luptei de clasă.

Idealism sau Materialism?

Metoda idealistă își are originile de la ceea ce cred oamenii despre sine înșiși. Dar Marx a explicat cum că ideile nu cad din cer, însă reflectă mai mult sau mai puțin exact, situații obiective, presiuni sociale și contradicții mai presus de controlul bărbaților și femeilor. Dar istoria nu se dezvoltă ca și rezultatul voinței libere sau a dorințelor conștiente a „marelui om”, regilor, politicienilor sau a filosofilor. Dimpotrivă, progresul societății depinde de dezvoltarea forțelor productive, care nu este produsul planificării conștiente, însă acestea se dezvoltă pe spatele bărbaților și femeilor de rând.

Pentru prima oară, Marx a plasat socialismul pe o bază teoretică fermă. O înțelegere științifică a istoriei nu se poate baza pe imagini distorsionate a realității, care plutesc ca niște fantome palide și fantastice în mințile bărbaților și a femeilor de rând, ci pe relații sociale adevărate. Adică, începând cu o clarificare a relațiilor dintre formele sociale și politice și modul de producție a unui anumit stadiu al istoriei. Exact aceasta este ceea ce se numește metoda de analiză istorico-materialistă.

Unii oameni o să se simtă iritați de această teorie, care pare să priveze omenirea de rolul protagoniștilor din procesul istoric. În același fel, biserica și apologeții săi filosofici erau jigniți profund de către revendicările lui Galileo cum că soarele, nu Pământul, se afla în centrul universului. Mai târziu, aceiași oameni l-au atacat pe Darwin pentru că a sugerat cum că oamenii nu erau crearea specială a lui Dumnezeu, ci un produs al selecției naturale.

De fapt, Marxismul nu neagă defel importanța factorului subiectiv din istorie, rolul conștient al omenirii în dezvoltarea societății. Oamenii de rând fac istoria, dar nu o fac în întregime în conformitate cu voința lor liberă și a intenției conștiincioase. În cuvintele lui Marx: „Istoria nu face nimic”, aceasta „nu posedă o avere imensă”, aceasta „nu participă în lupte”. De fapt, este omul, adevărat, omul viu care face toate acestea, care posedă și luptă; însă „istoria” nu este, ca să zicem așa, o persoană aparte, folosind omul ca un mijloc de a-și obține propriile obiective; istoria nu este nimica decât activitatea omului care își urmărește obiectivele.” (Marx și Engels, Familia sfântă, Capitolul VI)

Tot ceea ce face Marximul este să explice rolul individului ca și parte a unei societăți, sub rezerva anumitor legi obiective și, în cele din urmă, ca și reprezentantul intereselor unei clase particulare. Ideile nu au nicio existență independentă, și nici nu posedă dezvoltarea istorică. „Viața nu este determinată de conștiință,” scrie Marx în Ideologia germană, „însă conștiința este determinată de viață.”

Ideile și acțiunile oamenilor sunt condiționate de relații sociale, la care dezvoltarea nu depinde de voința subiectivă a oamenilor de rând dar are loc conform legilor definite care, în ultimă analiză, reflectă nevoile dezvoltării forțelor productive. Interrelațiile dintre acești factori constituie o pânză complexă care este deseori greu de văzut. Studiul acestor relații este baza teoriei Marxiste a istoriei.

Hai să cităm un exemplu. În timpul revoluției engleze, Oliver Cromwell a crezut în mod pătimaș că se lupta pentru dreptul fiecărui individ de a se ruga la Dumnezeu conform conștiinței sale. Dar următorul marș al istoriei a dovedit că revoluția Cromwelliană a fost stadiul decisiv în ascensiunea irezistibilă a burgheziei engleze la putere. Stadiul concret al dezvoltării forțelor productive din Anglia secolului XVII nu a permis un alt rezultat.

Liderii marii ai revoluției franceze din 1789-93 au luptat sub deviza „libertății, egalității și a fraternității”. Ei credeau că se luptă pentru un regim bazat pe legile eterne ale justiției și rațiunii. Însă, în ciuda intențiilor și ideilor lor, Jacobinii pregăteau calea pentru guvernarea burgheziei din Franța. Din nou, din punct de vedere științific, niciun alt rezultat nu a fost posibil din acel moment de dezvoltare socială.

Din punctul de vedere al mișcării laburiste, marea contribuție a lui Marx a fost că el a fost primul care să explice cum că socialismul nu este numai o idee bună, ci este rezultatul necesar al dezvoltării societății. Gânditorii socialiști de dinaintea lui Marx – socialiștii utopici– au încercat să descopere legi universale și formule care ar pune baza pentru triumful rațiunii umane deasupra nedreptății societății de clasă. Tot ceea ce a fost necesar a fost descoperirea acestei idei, iar problemele ar putea fi rezolvate. Aceasta este o abordare idealistă.

Spre deosebire de utopici, Marx nu a încercat niciodată să descopere legile societății în general. El a analizat legea mișcării a unei societăți particulare, societatea capitalistă, explicând astfel cum a apărut, cum s-a dezvoltat și de asemenea cum o să înceteze în mod necesar să existe la un moment dat. El a săvârșit această sarcină imensă în cele trei volume ale Capitalului.

Marx și Darwin

Charles Darwin, care a fost un materialist instinctiv, a explicat evoluția speciilor ca și rezultatul efectelor din mediul natural. Karl Marx a explicat dezvoltarea omenirii din dezvoltarea mediului „artificial”, pe care îl numim societate. Diferența se află, pe de-o parte, în caracterul enorm și complicat al societății umane în comparație cu simplitatea relativă a naturii și, în al doilea rând, în ritmul foarte accelerat al schimbării din societate, în comparație cu ritmul extrem de lent cu care evoluția de către selecția națiunii se desfășoară.

Pe baza relațiilor sociale de producție–în alte cuvinte, relația dintre clasele sociale–apar forme legale și politice complexe cu reflexia lor de varietate ideologică, culturală și religioasă. Acest edificiu complex de forme și idei este menționată uneori ca fiind suprastructura socială. Deși este întotdeauna bazată pe fundații economice, suprastructura se dezvoltă deasupra bazei economice și interacționează cu aceasta, uneori într-o manieră decisivă. Această relație dialectică dintre bază și suprastructură este foarte complicată și nu este întotdeauna foarte evidentă. Dar în ultima analiză, baza economică se dovedește întotdeauna ca fiind forța decisivă.

Relațiile de proprietate sunt pur și simplu exprimarea legală a relațiilor dintre clase. La început, aceste relații – împreună cu exprimarea lor legală și politică – asistă la dezvoltarea forțelor productive. Dar dezvoltarea forțelor productive tinde să răsară împotriva limitelor reprezentate de relațiile de proprietate existente. Acesta este punctul în care intrăm într-o perioadă de revoluție.

Idealiștii văd conștiința umană ca fiind cauza principală a tuturor acțiunilor umane, forța motoare a istoriei. Dar toată istoria dovedește opusul. Conștiința umană nu este în general progresivă sau revoluționară. Este greu de reacționat în anumite circumstanțe și profund conservatoare. Majorității oamenilor nu le place schimbarea, ba chiar mai puțin o schimbare revoluționară. Această frică de schimbare înnăscută este înrădăcinată adânc în psihicul colectiv. Este parte a mecanismului de apărare care își are originile în trecutul îndepărtat al speciei umane.

Ca o regulă generală, putem spune că societatea nu decide niciodată să ia un pas înainte, în afară de atunci când este obligată să facă asta sub presiunea necesității extreme. Atâta timp cât este posibil să treci prin viață bazându-te pe idei vechi, adaptându-le astfel în mod imperceptiv la o realitate care se schimbă lent, atâta timp cât oamenii continuă să avanseze pe calea bătătorită. Ca și forța inerției în mecanică, tradiția, obiceiul și rutina constituie o povară foarte grea pe conștiința umană, ceea ce înseamnă că ideile tind tot timpul să rămână în urma evenimentelor. Fiecare lovitură de ciocan a evenimentelor mărețe este necesară pentru a depăși această interție, și este necesar să forțeze oamenii să pună la îndoială societatea existentă, împreună cu ideile și valorile sale.

Tot ceea ce arată revoluția este faptul că acele contradicții sociale generate de către conflictul dintre dezvoltarea economică și structura existentă a societății au devenit insuportabile. Această contradicție centrală poate fi rezolvată numai prin răsturnarea radicală a ordinului existent, și înlocuirea sa cu noi relații sociale care să aducă baza economică în armonie cu suprastructura.

Într-o revoluție, fundațiile economice ale societății trec printr-o transformare radicală. Apoi, suprastructura legală și politică este supusă la o schimbare profundă. În fiecare caz, noile relații de producție s-au maturizat în embrionul din pântecul vechii societăți, care prezintă o nevoie urgentă pentru o tranziție la un nou sistem social.

Materialism istoric

Marxismul analizează cauzele principale ascunse care se află în spatele dezvoltării societății umane, din cele mai timpurii societăți tribale până în zilele de azi. Felul în care Marxismul trasează acest drum șerpuit se numește concepția materialistă a istoriei. Această metodă științifică ne oferă posibilitatea de a înțelege istoria, nu ca o serie de incidente neconectate și de neprevăzut, ci ca parte a unui proces interdependent și ușor de înțeles. Acesta este o serie de acțiuni și reacții care cuprinde politică, economie și un spectru întreg de laturi sociale. Dezvăluirea relației dialectice complexe dintre toate aceste fenomene este sarcina materialismului istoric.

Marele istoric englez Edward Gibbon, autorul cărții Declinul și decăderea Imperiului Roman, a scris că istoria este „puțin mai mult decât registrul crimelor, greșelilor și a nenorocirilor omenirii.” (Gibbon, Declinul și decăderea Imperiului Roman, vol. I, p. 69). În esență, cea mai recentă interpretare post-modernistă a istoriei nu a mai avansat niciun pas de atunci. Istoria este văzută ca o serie de „narațiuni” neconectate fără nicio conexiune și fără niciun sens complex sau logic. Niciun sistem socio-economic nu poate fi spus ca fiind mai bun sau mai rău decât oricare altul, și așadar nu se poate pune nicio întrebare de progres sau degenerare.

Istoria apare aici, în esență, ca fiind fără sens și alcătuită dintr-o serie inexplicabilă de evenimente întâmplătoare sau accidentale. Aceasta nu este guvernată de nicio lege pe care o putem înțelege. Felul de a încerca să fie de înțeles ar fi așadar un exercițiu fără sens. O variație asupra acestei teme este ideea, care acum este foarte populară în anumite cercuri academice, cum că nu există nimic de genul forme înalte sau joase de dezvoltare socială și cultură. Ei susțin că nu există conceptul de progres, pe care ei îl consideră ca fiind o idee de modă veche rămasă din secolul XIX, atunci când a fost popularizată de către victorienii liberali, fabianii socialiști și–Karl Marx.

Această negare de progres în istorie este caracteristică psihologiei burgheziei în faza declinului capitalist. Este o reflecție credincioasă a faptului că, sub capitalism progresul chiar și-a ajuns limitele sale și această amenință că o să meargă invers. Burghezia și reprezentanții săi intelectuali, chiar în mod natural, nu doresc să accepte acest fapt. Mai mult de atât, ei sunt incapabili în mod organic să recunoască asta. Lenin a observat o dată că un om la marginea unei stânci nu raționează. Însă, ei sunt puțin conștienți de situația reală, și încearcă să găsească un fel de justificare pentru impasul sistemului lor prin negarea posibilității de progres întru totul.

Până acum, această idee s-a scufundat într-o conștiință care a fost dusă chiar până în tărâmul de evoluție inumană. Chiar și un asemenea gânditor genial ca și Stephen Jay Gould, a cărui teorie dialectică de punct de echilibru a transformat felul în care evoluția este percepută, a argumentat cum că este greșit să vorbim despre progres ca și de la mic la mare în evoluție, în așa fel cum microbii trebuie plasați la același nivel ca și ființele umane. Într-un fel aceasta este adevărat cum că toate viețuitoarele sunt înrudite (genomul uman a dovedit aceasta în mod concludent). Omenirea nu este o creație specială a Atotputernicului, ci rezultatul evoluției. Nu este nici corect să observăm evoluția ca un fel de proiect imens, în care scopul a fost de a crea ființe ca și noi (teleologie–din greacă telos, care înseamnă un sfârșit). Însă, prin respingerea unei idei incorecte, nu este necesar să ne îndreptăm spre cealaltă extremă, care duce spre noi erori.

Aceasta nu este o întrebare de acceptare a unui tip de plan predeterminat care ar fi legat de o intervenție divină sau de un fel de teleologie, dar este clar că legile evoluției inerente din natură chiar determină dezvoltarea de la o simplă formă de viață la niște forme mai complexe. Cele mai devreme forme de viață conțin deja în interiorul lor embrionul tuturor dezvoltărilor din viitor. Este posibil sa se explice dezvoltarea ochilor, picioarelor și altor organe fără recursul unui plan predeterminat. La un anume stadiu observăm dezvoltarea unui sistem nervos central și a unui creier. În cele din urmă cu homo sapiens, am ajuns la conștiința umană. Materia devine conștientă de sine. Nu a mai existat nicio o revoluție mai importantă de la dezvoltarea materiei organice (vieții) din materie anorganică.

Pentru a ne satisface criticii, probabil ar trebui să adăugăm fraza din punctul nostru de vedere. Fără îndoială microbii, dacă aceștia ar putea să aibă un punct de vedere, ar scoate probabil în evidență obiecții serioase. Însă noi suntem ființe umane și trebuie în mod necesar să vedem lucrurile prin ochi umani. Și noi chiar susținem că evoluția chiar reprezintă dezvoltarea unor forme simple de viață la unele mai complexe și multilaterale–în alte cuvinte, progresul de la forme de viață inferioare la forme superioare. Împotrivirea unei asemenea formulări pare să fie oarecum fără sens, nu științific dar pur și simplu scolastic. Spunând asta, bineînțeles, fără nicio supărare din partea microbilor, care la urma urmei au existat pentru o perioadă mult mai lungă decât noi, și dacă sistemul capitalist nu este răsturnat, aceștia ar putea totuși să râdă la urmă.

Forța motoare a istoriei

In Critica economiei politice, Marx explică relația dintre forțele productive și „suprastructură” în felul următor:

„În producția socială pe care oamenii o continuă, aceștia se înscriu în relații precise care sunt indispensabile și independente de voința lor liberă, aceste relații dintre producție corespund cu o etapă de dezvoltare concretă a puterilor lor materiale de producție… Modul de producție din viața materială determină caracterul general al proceselor de viață din punct de vedere social, politic și spiritual. Conștiința omului nu este acela care determină existența acestora, ci, din contră, existența lor socială determină conștiința acestora.”

Așa cum au clarificat Marx și Engels cu multă străduință, participanții din istorie s-ar putea să nu fie întotdeauna conștienți despre ce motive îi conduc, aceștia căutând în schimb să raționalizeze acestea într-un fel sau altul, dar acele motive există și au o bază în lumea reală.

Așa cum a explicat Charles Darwin că speciile nu sunt imuabile, și că aceștia posedă un trecut, un prezent și un viitor, schimbându-se și evoluând, așa și Marx și Engels au explicat că un anume sistem social nu este ceva fixat în mod veșnic. Aceasta este iluzia fiecărei epoci. Fiecare sistem social crede că aceasta reprezintă singura formă de existență posibilă pentru ființele umane, că instituțiile sale, religia sa, moralitatea sa sunt ultimul cuvânt care poate fi rostit.

Aceasta a fost ceea ce canibalii, preoții egipteni, Maria Antoaneta și Țarul Nikolai au crezut cu toții în mod pătimaș. Și asta este ceea ce burghezia cu apologeții săi din zilele de azi doresc să demonstreze atunci când aceștia ne asigură, fără cea mai mică temelie, cum că așa-numitul sistem de „întreprindere liberă” este singurul sistem posibil–chiar în momentul în care acesta începe să se scufunde.

În zilele de azi, ideea de „evoluție” a fost acceptată în mod general, cel puțin de către persoanele educate. Ideile lui Darwin, care au fost atât de revoluționare în vremurile sale, sunt aproape acceptate ca și un truism. Însă, evoluția este înțeleasă în mod general ca un proces lent și treptat fără întreruperi sau răsturnări violente. În politică, acest gen de argument este folosit frecvent ca o justificare pentru reformism. Din păcate, aceasta este bazată pe o neînțelegere.

Mecanismul real al evoluției rămâne, chiar și azi, o carte sigilată cu șapte sigilii. Acesta este cu greu surprinzător având în vedere că însuși Darwin nu a înțeles asta. Numai în ultimul deceniu, sau așa, cu noile descoperiri în paleontologie făcute de către Stephen J. Gould, care a descoperit teoria echilibrului punctat, a fost dovedit că evoluția nu este un proces treptat. Există perioade lungi în care nicio schimbare majoră nu se observă, dar la un moment dat, linia evoluției este distrusă de către o explozie, o revoluție biologică veritabilă caracterizată de către extincția în masă a unor specii și ascensiunea rapidă a altora.

Analogia dintre societate și natură este, firește, doar o aproximație. Dar chiar și cea mai superficială examinare a istoriei arată că interpretarea graduală este fără bază. Societatea, ca și natura, conține perioade lungi de schimbare lentă și treptată, dar și aici linia este întreruptă de dezvoltări explozive–războaie și revoluții, în care procesul de schimbare este accelerat în mod enorm. De fapt, aceste evenimente sunt ceea ce acționează ca și forța motoare a dezvoltării istorice. Iar cauza principală a revoluțiilor este faptul că un anumit sistem socioeconomic și-a ajuns limitele și este incapabil să dezvolte forțele productive ca și înainte.

O perspectivă dinamică a istoriei

Aceia care neagă existența oricărei legi care guvernează dezvoltarea socială umană, abordează istoria în mod invariabil dintr-o perspectivă subiectivă și moralistă. Ca și Gibbon (dar fără talentul său extraordinar) ei nu sunt de acord cu spectacolul neîntrerupt de violență fără sens, inumanitatea de om împotriva omului și așa mai departe. În loc de o perspectivă științifică a istoriei primim perspectiva unei persoane. Însă, ceea ce este necesar nu este o predică morală dar o înțelegere rațională. Deasupra și dincolo de fapte izolate, este necesar să discernem tendințe largi, tranzițiile de la un sistem social la altul, și să dezlegăm forța motoare fundamentală care determină aceste tranziții.

Aplicând metoda materialismului dialectic la istorie, este pe loc evident că istoria umană își are propriile legi ale sale, și că, prin urmare, este posibil de înțeles istoria omenirii ca un proces. Ascensiunea și decăderea a diferitor formațiuni socioeconomice pot fi explicate în mod științific prin abilitatea sau inabilitatea lor de a dezvolta mijloacele de producție, și astfel să înaintăm orizonturile culturii umane, și să sporim dominația omenirii peste natură.

Majoritatea oamenilor cred că societatea este fixată pentru tot timpul, și că valorile sale morale, religioase și ideologice sunt imuabile, împreună cu ceea ce noi numim „natura umană”. Dar cea mai mică cunoștință cu istoria ne arată această afirmație este falsă. Istorie se manifestă ca și ascensiunea și decăderea diferitelor sisteme socioeconomice. La fel ca și oamenii individuali, societățile se nasc, se dezvoltă, își ajung limitele, intră într-un declin iar apoi într-un sfârșit sunt înlocuite de o nouă formare socială.

În ultima analiză, viabilitatea unui sistem socioeconomic dat este determinat de abilitatea sa de a dezvolta forțele productive, întrucât orice altceva depinde de aceasta. Alți mulți factori sunt înscriși în această ecuație complexă: religie, politică, filozofie, moralitate, psihologia diferitelor clase și calitățile individuale ale liderilor. Dar aceste lucruri nu cad din ceruri, și o analiză prudentă va arăta că acestea sunt determinate–deși într-un fel contradictoriu și dialectic–de mediul istoric real, și de tendințe și procese care sunt independente de voința oamenilor.

Perspectiva unei societăți care se află într-o fază de ascensiune, care își dezvoltă mijloacele de producție și înaintează orizonturile culturii și civilizației, este foarte diferită în contrast cu psihologia unei societăți care se află într-o stare de stagnare și declin. Contextul istoric general determină totul. Acesta afectează climatul moral predominant, atitudinea oamenilor față de instituțiile politice și religioase existente. Acesta afectează chiar și calitatea unor lideri politici specifici.

Capitalismul în tinerețea sa a fost capabil de isprăvi colosale. Acesta a dezvoltat forțele productive la un grad nemaivăzut, și a fost capabil așadar de a împinge înapoi frontierele civilizației umane. Oamenii simțeau că societatea avansa, în ciuda tuturor nedreptăților și exploatării care întotdeauna au caracterizat acest sistem. Acest sentiment a dat roade unui spirit general de optimism și progres care a fost marca liberalismului vechi, avand convingerea sa fermă cum că azi a fost mai bine ca ieri iar mâine va fi mai bine decât azi.

Acesta nu mai este cazul. Vechiul optimism și credința oarbă de progres au fost înlocuite de un sentiment profund de nemulțumire cu prezentul, și de pesimism cu privire la viitor. Acest sentiment omniprezent de frică și nesiguranță este numai o reflecție psihologică a faptului că sistemul capitalist nu mai este capabil de a pune în aplicare niciun rol progresiv.

În secolul XIX, Liberalismul, ideologia principală a burgheziei, a susținut (teoretic) progresul și democrația. Dar neo-Liberalismul în sensul modern este doar o mască ce acoperă realitatea urâtă celei mai lacome exploatări; violul planetei, distrugerea mediului înconjurător fără cea mai mică îngrijorare de soarta generațiilor viitoare. Singura îngrijorare a consiliilor companiilor mari, care sunt adevăratele conducătoare ale Statelor Unite și a întregii lumi, este de a se îmbogăți prin prădare: dezmembrarea bunurilor, corupție, furtul bunurilor publice prin privatizare, parazitism: acestea sunt trăsăturile majore ale burgheziei în faza dezintegrării sale senile.

Ascensiunea și decăderea societăților

„Tranziția de la un sistem la altul a fost întotdeauna determinată de creșterea forțelor productive, adică, aceea de tehnică și organizarea muncii. Până la un moment dat, schimbările sociale sunt cantitative în caracter și nu modifică fundamente ale societății, adică, formele prevalente de proprietate. Însă, un punct este atins atunci când forțele productive maturate nu se mai pot conține în vechile forme de proprietate; apoi urmează o schimbare radicală în ordinea socială, însoțită de șocuri.” (Lev Troțki, Marxismul în timpul nostru, Aprilie 1939.)

Un argument generic împotriva socialismului este acela că este imposibil să schimbi natura umană; oamenii sunt în mod natural egoiști și lacomi și așa mai departe. În realitate, nu există nimica de genul o natură umană supra-istorică. Ceea ce credem noi că este natura umană a fost supusă multor schimbări în cursul evoluției umane. Oamenii schimba în mod constant natura prin muncă, și făcând astfel, aceștia însuși se schimbă. Cât despre argumentul că oamenii sunt în mod natural egoiști și lacomi, acesta este dezmințit de către faptele evoluției umane.

Strămoșii noștri cei mai timpurii, care de fapt nu erau chiar încă oameni, erau mici în statură și fizic slabi comparativ cu alte animale. Ei nu aveau dinți puternici sau gheare puternice. Postura lor verticală însemna că ei nu puteau alerga destul de repede pentru a prinde antilopa pe care ei doreau să o mănânce, sau ca să scape de leul care dorește să îl mănânce. Creierul lor era cam atât de mare cât acela al unui cimpanzeu. Cutreierând prin savana Africii de est, aceștia aveau un dezavantaj extrem față de fiecare altă specie–cu excepția unui aspect fundamental.

Engels explică în eseul său briliant Munca în tranziția de la maimuță la om că postura verticală a eliberat mâinile, care au evoluat inițial ca o adaptare pentru cățăratul în copaci, pentru alte scopuri. Producția de scule făcute din piatră reprezintă un salt calitativ, oferind strămoșilor noștri un avantaj evolutiv. Dar chiar mai important a fost simțul puternic de comunitate, producție colectivă și viață socială, care la rândul său a fost strâns legat de evoluția limbii.

Vulnerabilitatea extremă a copiilor umani comparativ cu alte specii tinere însemna că strămoșii noștri, a căror existență de vânători-culegători i-a obligat să se mute dintr-un loc într-altul în căutare de mâncare, trebuiau să dezvolte un simț puternic de solidaritate pentru a-și proteja urmașii și astfel să asigure supraviețuirea tribului sau al clanului. Putem spune cu o certitudine absolută că fără acest simț puternic de cooperare și solidaritate, specia noastră ar fi pierit înainte de a se fi născut.

Putem observa aceasta chiar și astăzi. Dacă un copil ar fi fost văzut că se îneacă într-un râu, majoritatea oamenilor ar încerca să-l salveze chiar și în cazul în care își pun propria viață în pericol. Mulți oameni s-au înecat încercând să salveze pe alții. Aceasta nu poate fi explicată în termeni de calcul egocentrist, sau de legături de sânge într-un grup tribal mic. Oamenii care acționează în felul următor nu cunosc persoana pe care aceștia încearcă să salveze, nici nu se așteaptă la orice recompensă pentru ceea ce au făcut. Acest comportament altruist este chiar spontan și provine dintr-un instinct adânc înrădăcinat de solidaritate. Argumentul că oamenii sunt în mod natural egoiști, care este o reflecție a alienării urâte și dezumanizate a societății capitaliste, este o etichetă josnică a rasei umane.

Pentru imensa parte majoră a istoriei speciei noastre, oamenii au trăit în societăți în care proprietatea privată, în sensul modern, nu a existat. Nu au existat bani, nici șefi și muncitori, nici bancheri și proprietari, nici stat, nici religie organizată, nici poliție și nici închisori. Chiar și familia, în felul cum înțelegem acest cuvânt, nu a existat. Astăzi, multora li se pare greu să ia în considerare o lume fără aceste lucruri; acestea par așa de naturale încât puteau fi hirotonisite de Atotputernicul. Și totuși strămoșii noștri s-au descurcat destul de bine fără acestea.

Tranziția de la vânător-culegător la agricultura stabilită și pastoralism constituie prima revoluție socială majoră, pe care marele arheolog australian Gordon Childe a numit-o Revoluția neolitică. Agricultura necesită apă. Odată ce duce dincolo de cea mai de bază formă de producție la un nivel de subzistență, aceasta necesită irigare, săpături, zăgăzuire și distribuția apei la un nivel înalt. Acestea sunt sarcini sociale.

Irigație la scară mare necesită organizare la nivel vast. Aceasta are nevoie de implementarea unui număr mare de muncitori și un nivel ridicat de organizare și disciplină. Diviziunea muncii, care a existat deja în formă embrionară în diviziile elementare dintre sexe care au răsărit de la necesitatea nașterii și creșterii copiilor, s-a dezvoltat la un nivel mai înalt. Lucrul în echipă necesită conducători de echipă, maiștri, supraveghetori, etc., și o armată de oficiali pentru a supraveghea planul.

Cooperarea la un nivel atât de vast necesită planificare, și exersarea științei și a tehnicii. Aceasta se află dincolo de capacitățile unor grupuri mici organizate în clanuri care au format nucleul vechii societăți. Nevoia de a organiza și mobiliza un număr mare de muncitori a dus la apariția statului central, împreună cu un centru administrativ și o armată ca și în cazul Egiptului și a Mesopotamiei.

Pontajul și măsurarea timpului erau elemente necesare de producție, și ele înșiși erau forțe productive. Astfel Herodot a trasat începuturile geometriei în Egipt până la nevoia de a re-măsura terenurile inundate pe bază anuală. Cuvântul geometrie însuși pur și simplu înseamnă măsurarea pământului.

Studierea cerurilor, astronomiei, și a matematicii a oferit posibilitatea preoților egipteni de a prevesti inundarea Nilului, etc. Așadar, știința s-a înălțat din necesități economice. În Metafizica sa, Aristotel a scris: „Omul începe prima dată să filosofeze atunci când necesitățile vieții sunt furnizate.” (Metafizică, I. 2). Această afirmație duce chiar la inima materialismului istoric–2.300 de ani înaintea lui Karl Marx.

La inima acestui clivaj între bogați și săraci, conducători și conduși, se află divizia dintre munca mentală și manuală. Maistrul de obicei este scutit de muncă manuală care acum poartă o stigmă. Biblia vorbește despre „tăietori de lemne și trăgători de apă”, masele care au fost excluse din cultură, care a fost înfășurată într-o mantie de mister și magie. Secretele sale au fost bine păzite de clasa socială formată din preoți și scribi a căror monopol le aparținea.

Putem vedea deja aici contururile societății de clasă, divizia societății în clase: exploatatori și sub-exploatatori. În oricare societate unde arta, știința și guvernul sunt un monopol al unei minorități, acea minoritate își va utiliza și abuza propria poziție pentru propriile sale interese. Acesta este cel mai fundamental secret al societății de clasă și a rămas astfel timp de ultimii 12.000 de ani.

Pe parcursul acestui întreg timp au existat multe schimbări fundamentale sub forme de economie și viață socială. Însă relațiile fundamentale dintre conducători și conduși, bogați și săraci, exploatatori și exploatați au rămas la fel. În același fel, deși formele de guvern au experimentat multe schimbări, statul a rămas ceea ce a fost din totdeauna: un instrument de constrângere și o expresie de dominare de clasă.

Ascensiunea și decăderea societății sclavagiste a urmată în Europa de feudalism, care la rândul său a fost strămutată de capitalism. Ascensiunea burgheziei, care a început în orașele din Italia și Olanda, a ajuns la un stadiu decisiv cu revoluția burgheză în Olanda și Anglia în secolele XVI și XVII, și Marea Revoluție Franceză din 1789-93. Toate aceste schimbări erau acompaniate de transformări profunde în aspectul culturii, artei, literaturii, religiei și filozofiei.

Statul

Statul este o forța represivă specială care stă deasupra societății și care se alienează din ce în ce mai mult de ea. Aceasta forța își are originea în trecutul îndepărtat. Originile statului, pe de alta parte, variază conform circumstanțelor. Printre germani și americanii nativi s-a născut dintr-o banda de războinici care s-au adunat în jurul liderului de război. Aceasta este si situația grecilor, după cum vedem în poemele epice ale lui Homer.

Inițial, șefii tribali s-au bucurat de autoritate datorita curajului, înțelepciunii și altor calități personale. Astăzi, puterea clasei conducătoare nu are nimic de a face cu acele calități personale ale liderilor, cum era situația sub barbarism. Este înrădăcinat în relațiile sociale și productive și în puterea banului. Calitățile liderului individual pot fi bune, rele sau indiferente dar nu asta e ideea.

Cele mai vechi forme de societate de clasa deja portretizau statul ca fiind un monstru, devorând cantități imense de munca și represând masele și deposedându-i de toate drepturile. În același timp, prin dezvoltarea diviziunii muncii, prin organizarea societății și prin a aduce cooperarea la un nivel mult mai mare decât înainte, a permis cantități uriașe de munca sa fie mobilizate, și astfel a crescut capacitățile productive ale oamenilor la noi înălțimi.

La baza, toate acestea au depins de munca maselor țărănești. Statul a avut nevoie de multi țărani să plătească taxe și să furnizeze claca - cei doi piloni pe care societatea s-a bazat. Cine controlează acest sistem de producție controlează puterea și statul. Originile puterii statului sunt înrădăcinate în relațiile de producție, nu în calitățile personale. Puterea statului în astfel de societăți a fost în mod necesar centralizată și birocratizată. Inițial, a avut un caracter religios și a fost amestecată cu puterea cercului preoților. În vârf stătea regele-Zeu, și sub el o armata de oficiali, Mandarini, scribi, supraveghetori etc. Scrisul în sine a fost ținut sub venerație ca o artă misterioasă cunoscută doar acestor indivizi privilegiați.

Astfel, de la început, birourile statului sunt mistificate. Relațiile sociale reale apar sub înfățișări alienate. Acesta este cazul și în momentul de fata. În Marea Britanie, mistificarea a fost cultivată în mod intenționat prin ceremonii și tradiție. În SUA este cultivată prin alte mijloace: cultul președintelui, acesta reprezentând puterea statului personificata. În esență, cu toate acestea, fiecare forma de putere de stat reprezinta dominația unei clase asupra restului societății. Chiar și în cele mai democratice forme, tot este dictatura unei singure clase - clasei conducătoare - acea clasă care deține și controlează mijloacele de producție.

Statul modern este un monstru birocratic care devorează o cantitate colosală de bogăție produsă de clasa muncitoare. Marxiștii sunt de acord cu anarhiștii ca statul este un instrument monstruos de opresiune care trebuie eliminat. Întrebarea este: Cum? De cine? Și ce va fi pus în loc? Aceasta este întrebarea fundamentală pentru orice revoluție. Într-un discurs despre anarhism în timpul Războiului Civil care a urmat după Revoluția Rusă, Troțki a rezumat foarte bine poziția marxistului vis a vis de stat:

“Burghezia spune: nu atinge puterea statului; este un privilegiu sacru ereditar al claselor educate. Dar anarhiștii spun: nu o atinge; este o invenție infernală, un dispozitiv diabolic. Să nu ai nimic de făcut cu ea. Burghezia spune, nu o atinge, este sacră. Anarhiștii spun: nu o atinge deoarece este păcătoasă. Ambii spun: nu o atinge. Dar noi spunem: nu numai să o atingi, ia-o în mâini, și fă-o să lucreze în interesele tale, pentru desființarea proprietății private și emanciparea clasei muncitoare.” (Lev Troțki, Cum s-a (în?)armat Revoluția, Vol.1, 1918)

Marxismul explica despre cum statul constă în cele din urmă din corpuri de oameni înarmați: armata, poliția, judecători și închisori. Împotriva ideilor confuze ale anarhiștilor, Marx a susținut că muncitorii au nevoie de un stat ca să înfrângă rezistența claselor exploatatoare. Dar acest argument al lui Marx a fost distorsionat atât de burghezie cât și de anarhiști. Marx vorbește de „dictatura proletariatului”, care este doar un mod mai științific de a spune „conducerea politică a clasei muncitoare”.

În zilele noastre, cuvântul dictatură are conotații care erau necunoscute lui Marx. Într-o epocă ce a fost familiarizată cu crimele oribile ale lui Hitler și Stalin, acesta evocă viziuni de coșmar ale unui monstru totalitar, lagăre de concentrate și poliție secetă. Însă asemenea lucruri încă nu au existat nici măcar în imaginația timpului lui Marx. Pentru el cuvântul dictatură provenea de la republica Romană, care însemna o situație în care în timp de război, regulile normale erau puse deoparte pe o perioadă temporară.

Dictatorul roman („cel care dictează”), a fost un magistrat extraordinar (magistratus extraordinarius) cu autoritatea absolută de a efectua sarcini mai presus de autoritatea normală a unui magistrat. Oficiul se numea inițial Magister Populi (Maestrul Poporului), adică, Maestrul Armatei Cetățenești. Cu alte cuvinte, acesta a fost un rol militar care implica aproape întotdeauna conducerea unei armate pe câmpul de război. Odată ce perioada stabilită s-a sfârșit, dictatorul ar demisiona. Ideea unei dictaturi totalitare precum aceea a Rusiei sub Stalin, în care statul ar asupri clasa muncitoare în interesele unei caste privilegiate de birocrați, l-ar fi înspăimântat pe Marx.

Modelul său nu ar fi putut fi mai diferit. Marx și-a bazat ideea sa de dictatura proletariatului pe Comuna din Paris din 1871. Aici, pentru prima dată, masele populare, cu muncitorii în fruntea lor, au răsturnat statul vechi și a început, cel puțin, sarcina transformării societății. Fără niciun plan de acțiune clar definit, conducere sau organizație, masele au arătat un grad uimitor de curaj, inițiativă și creativitate. Rezumând experiența Comunei din Paris, Marx și Engels au explicat: „Un lucru în mod deosebit a fost dovedit de Comună, anume cum clasa muncitoare nu poate pur și simplu să pună mâna pe mașina de stat gata făcută, și să o mânuiască pentru propriile sale scopuri’...” (Prefața ediției germane din 1872 a Manifestului Comunist).

Tranziția spre socialism—o formă mai înaltă a societății bazată pe democrație autentică și abundență pentru toți—poate fi îndeplinită numai de către participarea activă și conștiincioasă a clasei muncitoare în funcționarea societății, a industriei, și a statului. Aceasta nu este ceva ce este oferită de bună voie clasei muncitoare de către capitaliști binevoitori sau mandarini birocratici.

Sub Lenin și Troțki, statul Sovietic a fost construit pentru a facilita atragerea muncitorilor spre sarcinile de control și contabilitate, pentru a asigura progresul neîntrerupt al reducerii „funcțiilor speciale” de oficialitate și de putere a statului. Limitări stricte au fost impuse asupra salariilor, puterii, și privilegii oficialilor pentru a preveni formarea unei caste privilegiate.

Statul muncitorilor care a fost stabilit de către Revoluția Bolșevică în 1917 nu a fost nici birocrat nici totalitar. Din contră, înainte ca birocrația Stalinistă să uzurpe controlul de la mase, acesta a fost cel mai democratic stat care a existat vreodată. Principiile de bază a puterii Sovietice nu au fost inventate de către Marx sau Lenin. Ele erau bazate pe experiența concretă a Comunei din Paris, și mai târziu au fost elaborate de către Lenin.

Lenin a fost dușmanul jurat al birocrației. El întotdeauna a evidențiat că proletariatului îi trebuie numai un stat care este „constituit în așa fel că va începe o dată să decedeze treptat și nu poate să se abțină de la moarte treptată.” Un stat autentic al muncitorilor nu are nimic în comun cu monstrul birocratic care există în zilele de azi, și chiar mai puțin cu Rusia Stalinistă care a existat. Condițiile de bază pentru democrația muncitorilor au fost prezentate într-una din cele mai importante lucrări ale lui Lenin: Statul și revoluția:

  1. Alegeri libere și democratice cu dreptul de rechemare a tuturor funcționarilor.
  2. Niciun funcționar nu are voie să primească un salariu mai mare decât un muncitor calificat.
  3. Să nu existe o armată permanentă sau forțe de poliție, ci oamenii înarmați.
  4. Treptat, toate sarcinile administrative trebuie să fie făcute cu rândul ce către toți. „Fiecare bucătar ar trebui să poată deveni Prim Ministru—Atunci când toată lumea este un ‘birocrat’ la rândul său, nimeni nu poate fi un birocrat.”

Acestea au fost condițiile pe care Lenin le-a stabilit, nu pentru socialism sau comunism pe deplin dezvoltat, ci pentru cea mai dintâi perioadă a statului muncitorilor—perioada de tranziție de la capitalism la socialism.

Sovietele de reprezentanți ai muncitorilor și a soldaților au fost alegeri adunate care nu erau compuse din politicieni și birocrați profesioniști, ci din muncitori, țărani și soldați de rând. Nu a fost o putere străină care stătea deasupra societății, ci o putere bazată pe inițiativa directă a oamenilor de mai jos. Legile sale nu erau precum legile adoptate de către o putere de stat capitalistă. A fost un tip de putere total diferit de acela care există în general în genul de republice parlamentare burghezo-democratice care încă predomină în țările avansate din Europa și America. Această putere a fost de același fel ca și Comuna din Paris din 1871.

Este adevărat că în condiții de înapoiere, sărăcie și analfabetism îngrozitoare, clasa muncitoare rusească a fost incapabilă să se țină de puterea pe care aceștia au cucerit-o. Revoluția a suferit un proces de degenerare birocratică care a dus la înființarea Stalinismului. Contrar minciunilor istoricilor burghezi, Stalinismul nu a fost produsul Bolșevismului ci dușmanul său cel mai înverșunat. Stalin se află aproximativ într-o relație cu Marx și Lenin așa cum se afla Napoleon cu Iacobinii sau Papa cu primii creștini.

Uniunea Sovietică timpurie nu a fost defapt deloc un stat în sensul pe care noi îl înțelegem, ci numai expresia organizată a puterii revoluționare a clasei muncitoare. Așa cum o denumea Marx, acesta a fost un „semi-stat,” un stat proiectat în așa fel încât ar dispărea în cele din urmă și ar fi dizolvată în societate, predându-se astfel administrației colective a societății pentru beneficiul tuturor, fără forță sau constrângere. Aceasta, și numai aceasta, este concepția Marxistă autentică a statului muncitorilor.

Ascensiunea burgheziei

Troțki a evidențiat cum revoluția este forța motoare a istoriei. Nu este o coincidență cum că ascensiunea burgheziei în Italia, Olanda, Anglia și mai târziu în Franța a fost acompaniată de o prosperitate extraordinară în domeniul culturii, artei și a științei. În acele țări unde revoluția burgheză a triumfat în secolele XVII și XVIII, dezvoltarea forțelor productive și a tehnologiei a fost complementată de o dezvoltare paralelă a științei și a filozofiei, care au subminat dominația ideologică a bisericii pentru totdeauna.

În contrast, acele țări unde forțele de reacțiune feudalo-catolică a strangulat embrionul noii societăți erau condamnate să sufere coșmarul unei perioade lungi de corupere, declin și descompunere. Spania reprezinta un studiu de caz exemplar din acest punct de vedere.

În epoca de ascensiune a capitalismului, atunci când încă reprezenta o forță progresivă în istorie, primii ideologi ai burgheziei trebuiau să lupte o bătălie feroce împotriva bastioanelor ideologice ale feudalismului, începând cu Biserica catolică. Mult înaintea răsturnării puterii proprietarilor feudali, burghezia, sub forma celor mai conștienți și revoluționari reprezentanți, a trebuit să dărâme principalele componente ideologice: cadrul filozofic și religios care s-a dezvoltat în cadrul bisericii, și a brațului său militant, inchiziția.

Ascensiunea capitalismului început în Olanda și orașele din nordul Italiei. A fost acompaniată de atitudini noi, care s-au solidificat gradual într-o nouă moralitate și credințe religioase noi. Sub feudalism puterea economică a fost exprimată de stăpânirea pământului. Banii au jucat un rol secundar. Dar apariția comerțului, a fabricației și a relațiilor de piață incipiente care le-a acompaniat a făcut ca banii să devina o putere chiar mai mare. Familiile bancare mărețe precum Fugger au apărut și au provocat puterea regilor.

Războaiele sângeroase de religie din secolele XVI și XVII erau numai exprimarea externă a conflictelor de clasă profunde. Singurul rezultat posibil ale acestor lupte a fost ascensiunea la putere a burgheziei și a noilor relații de producție (capitaliste). Dar liderii acestor lupte nu aveau cunoștințe anterioare despre asta.

Revoluția engleză din 1640-1660 a fost o transformare socială importanta. Vechiul regim feudal a fost distrus și înlocuit cu o nouă ordine socială capitalistă. Războiul civil a fost o luptă de clasă care a răsturnat despotismul lui Charles I și ordinea feudală reacționară care îl susținea. Parlamentul a reprezentat noua clasă mijlocie în creștere din orașe și sate care a provocat și a înfrânt vechiul regim, tăind capul regelui și abolind casa Lorzilor în acest proces.

Din punct de vedere obiectiv, Oliver Cromwell a pus baza pentru dominația burgheziei în Anglia. Dar pentru a face asta, pentru a îndepărta prostiile feudalo-monarhice din cale, el a fost prima dată obligat să dea deoparte burghezia lașă, să dizolve parlamentul său și să se bazeze pe mica burghezie, fermierii mici din estul Angliei, clasa de care aparținea, și plebeianul și masele semi-proletare din orașe și sate.

Plasându-se însuși ca și capul armatei revoluționare, Cromwell a stârnit spiritul de luptător a maselor prin apelarea bibliei, a sfinților și a Regatului lui Dumnezeu pe Pământ. Soldații lui nu au mers la luptă sub drapelul chiriei, interesului și a profitului, ci prin cântarea imnurilor religioase. Acest spirit evanghelistic, care curând a fost completat cu conținut revoluționar (și chiar și comunist câteodată), a fost ceea ce a inspirat masele să lupte cu curaj și entuziasm extraordinar împotriva Gazdelor din Baal.

În orice caz, odată ce a ajuns la putere, Cromwell nu putea să treacă peste hotarele stabilite de istorie și limitele obiective ale forțelor productive din epocă. El a fost obligat să se împotrivească Aripii Stângi, suprimând Levellerii prin forță, și să urmărească o politică care favora burghezia și întărirea relațiilor de proprietate capitaliste din Anglia. În cele din urmă, Cromwell a destituit parlamentul și a condus ca și dictator până la moarte, atunci când burghezia engleză, înfricoșată cum că Revoluția a mers prea departe și ar putea reprezenta o amenințare la adresa proprietății, a restaurat Casa Stuart pe tron.

Revoluția franceză din 1789-1793 a fost la un nivel mai înalt din punct de vedere calitativ. În loc de religie, Iacobinii au apelat la Rațiune. Ei au luptat sub drapelul libertății, egalității și fraternității pentru a stârni plebeianul și masele semi-proletare împotriva aristocrației feudale și a monarhiei.

Cu mult înainte de a dărâma zidurile formidabile ale Bastiliei, aceasta a răsturnat zidurile invizibile, dar mai puțin formidabile, ale bisericii și religiei. Dar atunci când burghezia franceză a devenit clasa conducătoare, confruntându-se cu noua clasă revoluționară, proletariatul, burghezia a uitat rapid de intoxicația raționalistă și ateistă a tineretului său.

După decăderea lui Robespierre, oamenii victorioși ai proprietății au dorit să ajungă la stabilitate. Căutând stabilizarea formulelor și o ideologie conservativă care ar justifica privilegiile lor, aceștia au redescoperit repede farmecele Bisericii Mamei Sfinte. Cea din urmă, cu abilitatea sa extraordinară de a se adapta, a reușit să supraviețuiască două milenii, în ciuda tuturor schimbărilor sociale care au avut loc. Biserica Catolică a întâmpinat curând noul său maestru și protector, sanctificând astfel domeniul marelui capital, așa cum biserica a sanctificat puterea monarhilor feudali și a proprietarilor de sclavi din Imperiul Roman.

O caricatură a Marxismului

În lucrarea lui clasica Ce este istoria? istoricul englez E.H. Carr a spus ca adevărurile istorice sunt “întotdeauna refractate prin mintea celui care a înregistrat evenimentul” și ca trebuie “să studiezi istoricul înainte să începi să studiezi faptele”. Prin asta a vrut sa spună cum atunci când vorbim de istorie nu putem sa separam punctul de vedere, politic sau nu, de scriitor sau de cititor și de timpurile în care ei trăiesc.

Este deseori spus ca istoria este scrisă de învingători. În alte cuvinte, selecția și interpretarea evenimentelor istorice sunt formate de rezultatul acelor conflicte care au afectat istoricul și la răndul său perceptia cititorului care iși va dori sa citească. În ciuda pretențiilor istoricilor burghezi la o obiectivitate pretinsă, scrierea istoriei inevitabil reflectă punctul de vedere al unei clase. Este imposibil sa scapi de a avea cel puțin o părere neconturată cu privire la evenimentele descrise. Să pretinzi altceva este a încerca sa fraudezi cititorul.

Când marxistii se uită la societate ei nu pretind sa fie neutri, dar în mod deschis vorbesc despre cauza clasei muncitoare și a socialismului. Cu toate acestea, asta nu exclude obiectivitatea stiintifica. Un chirurg implicat intr-o operatie delicata este de asemenea angajat sa salveze viata pacientului. El este departe de a fi “neutru” vis a vis de rezultat. Dar exact din acest motiv, el va distinge cu o grija extrema intre diferitele straturi ale organismului. In acelasi mod, marxistii vor lupta sa obtina cea mai exacta analiza stiintifica a proceselor sociale, astfel incat sa fie posibil sa influentezi rezultatul cu succes. Dar noi nu avem de a face doar cu o serie de adevaruri “unul dupa altul” ci cu a incerca sa intelegem procesele generale implicate si sa incercam sa le explicam.

De aici, observam cum curgerea si directia istoriei a fost si este modelata de luptele claselor sociale succesive in a schimba societatea dupa interesele lor si prin conflictele rezultate intre aceste clase.

Foarte des incercari sunt facute sa discrediteze marxismul prin a apela la o caricatura a metodei de analiza istorica. Nimic nu este mai usor decat sa ridici un om de paie astfel incat sa il faci sa cada inapoi. Deformarea uzuala este ca Marx si Engels au redus totul la economie. Brevetul absurditatii a fost raspuns de multe ori de Marx si Engels, precum in urmatorul extract din scrisoarea lui Engels catre Bloch:

“Judecand dupa conceptia materialista a istoriei, elementul principal in determinarea istoriei este producerea si reproducerea vietii. Mai mult decat atat nici Marx nici eu nu am afirmat. De aceea, daca cineva ne rasuceste cuvintele in a spune ca elementul economic este singurul care conteaza, acesta transforma propozitia intr-una fara inteles, abstracta si fara sens.”

Materialismul istoric nu are nimic de a face cu fatalismul. Barbati si femei nu sunt doar papusi ale fortelor oarbe ale istoriei. Dar nici nu sunt in totalitate agenti liberi, capabili sa isi schimbe destinul indiferent de conditiile existente impuse de nivelul de dezvoltare economica, stiintifica si tehnica, lucruri care, in ultima analiza, determina daca un sistem socio-economic este viabil sau nu. In a cita pe Engels:

“Oamenii își fac propria lor istorie, orice rezultat ar avea aceasta, in sensul ca fiecare persoana își urmeaza propriul scop, si este exact rezultantul a acestor multe dorinte operand in diferite directii si cu o diversitate de efecte asupra lumii de afara care constituie istoria.” (LUDWIG FEUERBACH*****IDK WHAT TO DO HERE)

(“Men make their own history, whatever its outcome may be, in that each person follows his own consciously desired end, and it is precisely the resultant of these many wills operating in different directions and of their manifold effects upon the outer world that constitutes history.” (Ludwig Feuerbach).)

Marx si Engels au criticat modul superficial in care anumiti oameni au folosit in mod gresit metoda materialismului istoric. In scrisoarea lui catre Conrad Schmidt, datata pe 5 august 1890, Engels scrie:

“In general, cuvantul ‘materialist’ serveste multi dintre scriitorii tineri ai Germaniei ca doar un concept pe care totul si nimic este etichetat fara mai mult studiu, asta insemnand ca ei lipesc pe acesta o eticheta si apoi considera ca problema a fost rezolvata. Dar conceptia noastra a istoriei este mai mult decat orice, un ghid pentru a studia, nu o parghie pentru a construi după maniera Hegelianismului. Toata istoria trebuie studiata din nou; conditiile existentei a diferitelor formatiuni ale societatii trebuie examinate in mod individual inainte sa se incerce sa se deduca din viziunile politice, estetice, filozofice, religioase s.a.m.d. care le corespund. Pana acum, putina munca a fost pusa in acest topic pentru ca doar putini oameni s-au pus sa o faca in mod serios. In acest domeniu noi putem utiliza gramezi de ajutor, oricine munceste in mod serios poate reusi multe si se poate distinge. Dar in loc de aceasta prea multi din germanii tineri pur si simplu folosesc materialismul istoric doar ca sa isi obtina pe cont propriu o intelegere saraca a istoriei - cat despre istoria economica, aceasta este inca în fașă - construită intr-un sistem frumos cat de repede se poate, si apoi ei se considera ceva extraordinar. Si dupa asta un Barth poate veni sa atace materialismul insusi, care in cercul lui a putut sa fie degradat la o simpla expresie.” (Marx si Engels, Lucrari Colectate, volumul 49, p. 8)

In alta scrisoare catre Conrad Schmidt datata 27 octombrie 1890, Engels, scrie: “Ce acesti domni lipsesc este dialecticul. Ei nu vad niciodata nimic decat: aici cauza si aici efect. Asta este o abstractie fara continut, dar asemenea conceptii metafizice polar opuse exista in lumea reala doar in timpul crizelor, in timp ce intregul proces vast continua sub forma interactiunilor (desi a unor forte foarte inegale, miscarea economica fiind de departe cea mai puternica, elementara si decisiva) si ca totul aici este relativ si nimic nu este absolut - asta nici nu incep sa vada. Hegel nici nu a existat pentru ei.”(Marx si Engels, Lucrari Colectate, volumul 49, p.59)

Marxismul nu neaga existenta ideilor dar mai de graba cauta sa examineze ce le da nastere acestora. In mod egal nu neaga rolul individului sau sansei, ci ii pune in contextul lor corect. Un accident de masina sau un glont pierdut poate cu adevarat sa schimbe cursul istoriei dar cu siguranta nu este forta ei miscatoare.

Hegel a explicat ca necesitatea apare prin șansă. Glonțul asasinului care l-a ucis pe Arhiducele Ferdinand în Sarajevo a fost un accident istoric care a servit ca și catalist pentru izbucnirea ostilităților intre marile puteri care s-au construit ca rezultat la contradicții economice, politice și militare insurmontabile intre marile puteri europene înainte de 1914.

Filozofia Marxistă

Asta ne aduce la întrebarea centrala a filozofiei marxiste. In scrierile lui Marx si Engels noi nu avem un sistem filozofic, asemenea celui a lui Hegel, dar o serie de intuitii briliante, care, daca ar fi fost evoluate, ar furniza o adiție valoroasa pentru depozitul de arme al stiintei. Din pacate, o astfel de lucrare nu a fost in mod serios intreprinsa.

Este o dificultate pentru oricine doreste sa studieze materialismul dialectic de-a binelea. In ciuda importantei imense a acestui subiect, nu este nici o singura carte a lui Marx si Engels care sa se ocupe cu aceasta intrebare intr-o maniera cuprinzatoare. Cu toate acestea, metoda dialectica este dovedita in scrierile lui Marx. Probabil cel mai bun exemplu al aplicatiei teoriei dialectice intr-un domeniu specific (in acest caz, economia politica) consista in cele 3 volume numite “Capital”.

Pentru o perioada lunga de timp, Marx a intentionat sa scrie o carte pe subiectul materialismul dialectic, dar s-a dovedit imposibil din cauza muncii lui pentru “Capital”. Pe langa aceasta sarcina monumentala, Marx a produs numeroase scrieri politice si a fost in mod continuu angajat in participarea in miscarea muncitoare, in special in constructia Asociatiei Muncitorilor Internaționali (Primul Internațional). Asta a ocupat fiecare moment din timpul lui, si chiar si aceasta munca a fost des intrerupta de crize de boala aduse de conditiile mizerabile in care traia, o dieta nepotrivita si oboseala.

Dupa moartea lui Marx, Engels a planuit sa scrie cartea de filozofie pe care prietenul lui nu a fost capabil sa o produca. El ne-a lasat o mostenire pretioasa de scrieri pe filozofia marxista, asemenea lui Ludwig Feuerbach si pe Sfarsitul Filozofiei Clasice Germane, Anti-Dühring si Dialectica Naturii. Dar din pacate, nici Engels nu a reusit sa scrie o carte definitiva pe filozofia marxista din varii motive.

Prima data, aparitia trendului oportunist in Partidul Social Democratic in Germania l-a fortat sa isi lase cercetarea stiintifica de o parte ca sa scrie o polemica impotriva oportunismului care a devenit una dintre cele mai importante lucrari clasice ale marxismului. Aceasta a fost sărbătorita Anti-Dühring care, printre altele, contine o contributie catre filozofia marxista de prima importanta.

Mai târziu, Engels s-a întors la studiile lui preparatorii pentru o carte cuprinzatoare de filozofie. Dar cu moartea lui Marx, pe martie 14, 1883, el a fost obligat sa isi suspende munca astfel incat sa prioritizeze sarcina de a pune la punct si a completa manuscripturile si volumele 2 si 3 din Capital care au fost lăsate neterminate.

Marx și Hegel

Filozofia dialectică a ajuns în cel mai înalt punct in filozofia idealistului german Georg Hegel. Contributia lui imensa a fost sa redescopere dialecticile, original inventate de catre greci. El a ridicat aceasta teorie la noi inaltimi. Dar el a facut acest lucru pe baza idealismului. Aceasta a fost, in cuvintele lui Engels, cea mai mare greseala din istorie. Citind Hegel, cititorul are senzatia unei idei cu adevarat marete care nu reuseste sa scape de camasa de forta a mistificării idealiste.

Din nou si din nou acest mare ganditor a ajuns extraordinar de aproape de o pozitie materialista. Dar in ultima secunda el se da inapoi de fiecare data, infricosat de consecinte. Pentru acest motiv, filozofia dialectica a fost nesatisfacatoare, contradictoare, improvizata si incompleta. A fost lasat pentru Marx si Engels sa puna punctul pe i si sa aduca filozofia Hegeliana la concluzia ei logica, si, facand asta, sa o anuleze si sa o inlocuiasca cu ceva calitativ superior.

Hegel a dus filozofia traditionala cat de departe s-a putut. Astfel incat sa o duca mai departe, a trebuit sa se treaca peste propriile limite, anulandu-se in proces. Filozofia a trebuit sa se intoarca din taramurile nebuloase ale speculatiei inapoi in lumea reala a lucrurilor materiale, a oamenilor vii, a istoriei adevarate si luptei din care a fost separata pentru prea mult timp.

Problema cu Feuerbach si a altor Hegeliani de Stânga (politica), asemenea lui Moses Hess, este ca ei doar au spus “nu” lui Hegel, anulându-i filozofia doar prin a o nega. Mișcarea lui Hess catre materialism a fost una îndrăzneață. I-a fost nevoie de curaj, în mod special având în vedere contextul general al reacției europene și statului represiv Prusac. Le-a dat inspirație lui Marx si Engels. Dar în cele din urma, au eșuat.

Unul poate nega un bob de grâu prin a-l strivi sub picior. Dar conceptul dialectic al negației nu este doar de a distruge: este sa distrugi în timp ce simultan conservi tot ce merita conservat. Un bob de grâu poate fi de asemenea negat prin a fi lăsat sa germineze.

Hegel a punctat ca aceleași cuvinte în gura unui adolescent nu cară aceeași greutate ca buzele unui om bătrân, care a trăit o viata și a acumulat o mare de experienta. Este același lucru cu filozofia. În a se întoarce la punctul de unde a plecat, filozofia nu doar repeta o etapa depășită din trecut. Nu este infantila prin întoarcerea către tinerețe în timpul bătrâneții, dar se întoarce la ideile vechi ale grecilor ionici îmbogățite de 2.000 de ani de istorie și evoluție a științei și culturii.

Aceasta nu este miscarea mecanica a unei roti gigantice, repetitia fara sens a etapelor anterioare, asemenea unui proces fara sfarsit de renastere care apare in anumite religii Orientale, dar negarea negarii, care postuleaza reintoarcerea la o faza precedenta de dezvoltare, dar la un mai inalt nivel. Este acelasi lucru, dar nu este acelasi lucru.

Cu toate acestea, chiar daca el a ajuns la cateva concluzii importante, ocazional ajungand aproape de materialism (spre exemplu in Filozofia Istoriei), Hegel a ramas un prizonier al viziunii lui idealiste. El nu a reusit sa isi aplice metoda dialectica in mod corect la lumea reala a societatii si naturii, din cauza faptului ca pentru el, singura evolutie reala era evolutia in lumea ideilor.

Revoluția filozofica a lui Marx

Dintre toate teoriile lui Marx, nici una nu a fost atat de atacata, deformata si tarata prin noroi ca materialismul dialectic. Si asta nu este un accident, deoarece teoria aceasta este baza si fundatia marxismului. Este, mai mult sau mai putin, metoda socialismului stiintific. Marxismul este mult mai mult decat un program politic si o teorie economica. Este o filozofie, a carui sfera vasta de aplicare acopera nu doar politica si lupta dintre clase, dar toata istoria umanitatii, economia, societatea, modul de gandire si natura.

Astazi, ideologia burgheziei este in proces de dezintegrare, nu doar in sectiunea economiei si politicii dar si in filozofie. In perioada ascensiunii lui burghezia a fost capabila de a produce mari ganditori ca Hegel si Kant. In perioada decaderii ei senile nu produce nimic de valoare. Este imposibil sa citesti produsele departamentelor de filozofie a universitatilor fara a fi cuprins de sentimente de plictiseala si iritare in egala masura.

Lupta impotriva puterii clasei conducatoare nu poate fi oprita in fabrici, in strazi, parlament sau consilii locale. Trebuie de asemenea sa ducem batalia in campul ideologic, unde influenta burgheziei este nu mai putin periculoasa si nociva prin faptul ca este ascunsa sub costumul unei false impartialitati si obiectivitati superficiale. Marxismul are datoria de a aduce o alternativa cuprinzatoare a ideilor vechi si discreditate.

Tanarul Marx a fost foarte influentat de filozofia Hegeliana care domina facultatile germane la vremea respectiva. Intreaga doctrina a lui Hegel a fost bazata pe ideea unei constante schimbari si evolutii prin contradictii. In acest sens a representat o revolutie reala in filozofie. Este aceasta parte dinamica, revolutionara care l-a inspirat pe tanarul Marx si punctul de inceput al tuturor ideilor lui.

Marx si Engels l-au negat pe Hegel si i-au transformat sistemul lui de idei in opusul sau. Au facut acest lucru, simultan conservand tot ce era valoros in filozofia lui. Ei s-au bazat pe “kernelul rational” a ideilor lui Hegel si le-au dus la un nivel mai inalt prin dezvoltarea a ceea ce era intotdeauna implicit in ele.

In Hegel, lupta adevarata a fortelor istorice este exprimata in forma de lupta a ideilor. Dar, dupa cum Marx explica, ideile ele insele nu au istorie si nici o existenta reala. Astfel, realitatea apare in Hegel intr-o forma mistificata, alientata. In Feuerbach lucrurile nu stateau mult mai bine, din moment ce Omul apare aici unliateral idealistic, ireal. Realul, adevaratii barbati si femei apar doar cu venirea filozofiei marxiste.

Cu Marx, filozofia se intoarce la propriile radacini. Este ambele in acelasi timp: si dialectica si materialista. Aici teoria si practica din nou isi inclesteaza mainile si se bucura impreuna. Filozofia iese din studiul intunecat neaerisit si se bucura de soare si de aer. Devine o parte inseparabila din viata. In locul conflictului obscur de idei fara substanta, avem contradictii reale ale lumii si societatii materiale. In locul unui Absolut izolat, neinteligibil, avem persoane adevarate, traind intr-o societate adevarata facand o istorie adevarata si luptand batalii adevarate.

Dialecticul apare in munca lui Hegel intr-o forma fantastica si semi-mistica. Este, ca sa o punem asa, “cu susul in jos”. Aici nu gasim procesele reale intamplandu-se in natura si societate, dar doar o reflectie palida a acestor procese in mintile oamenilor, in special a filozofilor. In cuvintele lui Engels, dialecticul in mainile lui Hegel, in ciuda geniului acestuia maret, a fost un esec colosal.

El puncteaza ca Marx a fost singurul care a putut sa indeparteze misticismul continut in logica Hegeliana si sa extraga kernelul dialectic. Asta a reprezentat descoperirile reale in domeniul lui. Prin reconstructia metodei dialectice, Marx a reusit sa furnizeze o dezvoltare de gandire adevarată.

In timp ce filozofia lui Hegel a interpretat lucruri doar din punctul de vedere al mintii si spiritului (i.e. din punctul de vedere idealist), Marx a aratat ca dezvoltarea ideilor in mintile oamenilor este doar o reflectie a evolutiilor care se intampla in natura si in societate. Dupa cum Marx spune: “Dialecticul lui Hegel este forma fundamentala a tuturor dialecticilor, dar doar după ce este dezbrăcat de forma mistica, si este exact asta care distinge metoda mea.” (Scrisoare către Kugelmann, 6 Martie 1868, MECW, Volumul 42, p. 543).

Ce este dialectica?

Troțki, în briliantul său articol scurt “ABC-ul Materialismului Dialectic”, a definit dialectica în felul următor: „Dialectica nu este nici ficțiune nici misticism, ci o știință de forme ale gândirii noastre în măsura în care aceasta nu este limitată de problemele zilnice ale vieții ci încearcă să ajungă la înțelegerea unor procese și mai complicate. Dialectica și logica formală susțin o relație asemenea aceleia dintre matematica înaltă și joasă.”

Combinația metodei dialectice cu materialismul a creat o unealtă analitică extrem de puternică. Dar ce este dialectica? Din motive de spațiu, este imposibil să explicăm aici toate legile dialecticii dezvoltate de Hegel și perfecționate de Marx. Am încercat să fac aceasta altundeva, în Rațiune în revoltă: filozofie Marxistă și știință modernă, publicată de Wellred Books. În câteva propoziții aș putea să ofer numai cele mai schițate contururi.

În cartea sa Anti-Dühring, Engels a caracterizat aceasta în felul următor: „Dialectica este pur și simplu știința legilor generale ale mișcării și dezvoltării naturii, a societății umane și a gândirii.” În “Dialectica Naturii”, Engels a mai schițat de asemenea în linii generale legile principale ale dialecticii:

a) Legea transformării cantității în calitate. b) Legea unirii și a luptei contrarelor și a transformării dintr-una în cealaltă atunci când ele sunt duse la extreme. c) Legea dezvoltării prin contradicții, sau în alte cuvinte, negarea negării.

În ciuda naturii sale neterminate și fragmentare, cartea lui Engels “Dialectica Naturii” este foarte importantă, împreună cu Anti-Dühring, pentru studentul Marxismului. În mod evident, Engels trebuia să se bazeze pe cunoașterea și descoperirile științifice din timpurile de atunci. Prin urmare, anumite aspecte ale conținutului au în principiu un interes istoric. Dar ceea ce este surpinzător în Dialectica naturii nu este un detaliu specific, sau un fapt care a fost depășit în mod inevitabil de către progresul științei. Dimpotrivă, ceea ce este uimitor este numărul de idei avansate propuse de Engels—idei care deseori mergeau contrar teoriilor științifice din zilele sale—care au fost coroborate în mod briliant de către știința modernă.

De-a lungul cărții, Engels a evidențiat cum că materia și mișcarea (acum noi am numi-o energie) sunt inseparabile. Mișcarea este modul de existență a materiei. Această viziune dinamică a materiei, a universului, conține un adevăr profund care a fost deja înțeles, sau mai degrabă ghicită, de filozofii greci timpurii precum Heraclit. Pentru el „totul este și nu este, pentru că totul este în flux”. Totul se schimbă constant, ajunge în existență și piară.

Pentru bunul simț, masa unui obiect nu se schimbă niciodată. De exemplu, atunci când un titirez se învârte, greutatea acestuia rămâne aceeași ca și atunci când ar sta pe loc. Masa a fost așadar considerată ca fiind constantă, indiferent de viteză. Mai târziu a fost descoperit cum că aceasta este greșită. De fapt, masa crește cu viteza, însă asemenea creștere este apreciabilă numai în cazurile în care viteza se apropie de aceea a luminii. Pentru scopurile practice din viața de zi cu zi, putem să acceptăm faptul că masa unui obiect este constantă indiferent de viteza cu care aceasta se deplasează. Însă, pentru viteze foarte mari, această susținere este falsă, și cu cât este viteza mai mare, cu atât este susținerea mai falsă.

Comentând asupra acestei legi, profesorul Feynman spune că: „[…] din punct de vedere filozofic ne înșelăm complet cu legislația aproximativă. Imaginea noastră completă a lumii trebuie să fie modificată chiar dacă masa se schimbă doar puțin. Acesta este un lucru foarte ciudat despre filozofia, sau ideile, din spatele legilor. Chiar și un efect foarte mic necesită uneori schimbări profunde asupra ideilor noastre...” (R. Feynman, Prelegeri despre Fizica)

Acest exemplu demonstrează în mod clar diferența fundamentală dintre mecanica elementară și fizica modernă avansată. În mod asemănător, există o diferență mare dintre matematica elementară, folosită pentru calcule simple de zi cu zi, și matematica avansată (calculul diferențial și integrat), discutată de către Engels în Anti Dühring și Dialectica naturii.

Aceeași diferență există între logica formală și dialectică. Pentru viața de zi cu zi, legile logicii formale sunt mai mult decât necesare. Însă, pentru procese mai complexe, aceste legi sunt deseori întoarse pe dos. Adevărul lor limitat devine fals.

Cantitate și calitate

Din punctul de vedere al materialismului dialectic, universul material nu are un inceput sau un sfarsit, dar consta intr-o masa de material (sau energie) intr-o stare de miscare constanta. Asta este ideea fundamentala a filozofiei marxiste si este complet sustinuta de catre descoperirile stiintei moderne ale ultimului secol.

Un exemplu din viata de zi cu zi: (orice fenomen aparent stabil, si vom vedea ca la dedesubtul suprafetei este intr-o stare de flux, cu toate ca aceasta schimbare este invizibila la prima vedere) un pahar cu apa: “Din ochii nostri, din ochii nostri bruti, nimic nu se schimba, dar daca am putea sa il vedem magnificat de un miliard de ori, am vedea ca din punctul lui de vedere se schimba continuu: molecule vin si pleaca de la sufrata.” (Richard P. Feynman, Prelegeri despre Fizica, capitolul 1, p. 8.)

Aceste cuvinte nu sunt ale lui Engels, ci ale unui om de stiinta renumit, batranul Richard P. Feynman, care a predat fizica teoretica la California Institute of Technology. Acelasi autor repeta exemplul faimos al lui Engels despre legea transformarii a cantitatii in calitate.

Apa este compusa din atomi de hidrogen si oxigen aflati intr-o miscare constanta. Apa nu se rupe in partile componente din cauza atractiei mutuale ale moleculelor. Cu toate acestea, daca este incalzita la 100 ° C la presiunea normala atmosferica, ajunge la un punct critic unde forta atractiva intre molecule este insuficienta si sa zboare in toate partile.

Acest exemplu poate sa para trivial, dar are consecinte extraordinar de importante pentru stiinta si industrie. Este parte a unei ramuri foarte importante a fizicii moderne: studiul schimbarilor de stare de agregare. Materia poate exista in 4 stari: solid, lichid, gaz si plasma, plus cateva alte stari extreme, precum fluide critice si gaze degenerate.

In general, cand un solid este incalzit (sau in timp ce presiunea scade), se va schimba intr-o forma lichida, si in final va deveni un gaz. Spre exemplu, gheata se topeste inin apa lichida cand este incalzita. Cand apa fierbe, se evapora si devine vapori de apa. Dar daca acesti vapori sunt incalziti la temperaturi foarte mari, se mai intampla inca o schimbare de stare: la 12,000 K = 11,726.85 Celsius, aburul devine plasma.

Asta este ce marxistii numesc transformarea cantitatii in calitate, adica un mare numar de schimbari foarte mici intr-un final produc un salt calitativ - o tranzitie de stare. Exemple pot fi citate dupa plac: Daca racesti o substanta cum ar fi plumbul sau niobiul, observi o reducere graduala a rezistentei electrice, pana la o temperatura critica (de obicei doar cateva grade peste -273 ° C). Exact in acest moment, toata rezistenta va disparea. Este un fel de “salt cuantic”, tranzitia din a avea o rezistenta mica la a avea zero rezistenta.

Se pot gasi un numar infinit de exemple similare in toate stiintele naturale. Omul de stiinta america, Marc Buchanan, a scris o carte foarte interesanta numita “Ubiquity”. In aceasta carte, el da o serie lunga de exemple: atacuri de cord, incendiile de padure, avalansele, cresterea si decaderea populatiilor animale, razboaie si chiar schimbarile in moda si diferitele scoli de arta (as adauga revolutiile in aceasta lista).

Toate aceste lucruri par sa nu aiba nici o legatura, cu toate astea sunt subiectele aceleiasi legi, care pot fi exprimate de ecuatia matematica numita regula puterii [“power law”]. Asta, in terminologia marxista, este legea transformarii cantitatii in calitate. Si acest studiu arata ca regula puterii este omniprezenta, adica apare in toate nivelele universului. Este cu adevarat o lege universala a naturii, exact cum a spus si Engels.

Dialecticile versus Empiricismul

“Dati-ne adevarul”! Aceasta cerere imperioasa pare sa fie munitia realismului. Ce poate sa fie mai solid decat adevarul? Doar ce pare sa fie realism se dovedeste a fi chiar opusul. Adevarurile inradacinate ale unui timp, se pot dovedi a fi ceva foarte diferit. Totul este intr-o stare de schimbare continua, si mai devreme sau mai tarziu totul se schimba in opusul propriu. Ce apare sa fie solid se dizolva in aer.

Metoda dialectica ne da optiunea sa penetram dincolo de aparente si sa vedem procesele care se intampla in dedesubtul suprafetei. Dialecticul este, mai mult decat orice, stiinta interconexiunilor universale. El furnizeaza o viziune dinamica si cuprinzatoare a fenomenelor si proceselor. El analizeaza lucrurile in relatia lor, nu separat; in miscarea lor, nu static; in viata, nu in moarte.

Intelegerea dialecticului inseamna libertate de cultului inchinator al adevarului inradacinat, a lucrurilor asa cum sunt, care este principala caracteristica a gandirii empirice. In politica acesta este reformismul tipic care cauta sa isi ascunda conservatismul, miopia si lasitatea in limbajul filozofic al pragmatismului, arta posibilului, “realismul” si asa mai departe.

Dialecticul ne permite sa penetram dupa lucrurile “date”, adica lumea aparitiilor, si sa descoperim procesele ascunse. El arata ca in spatele aparentei de calm si absenta de miscare, este un proces de schimbare moleculara, nu numai in fizica dar de asemnea si in societate si in psihologia maselor.

Nu atat de mult timp a trecut de cand majoritatea oamenilor credeau ca vom avea o crestere economica fara sfarsit. Asta a fost, sau parea sa fie, un adevar de necontestat. Aceia care s-au indoit de acest “adevar” erau considerati deliranti. Dar acum adevarul de necontestat zace in ruine. Adevarurile s-au schimbat in oposul lor. Ce a insemnat un adevar incontestabil s-a dovedit a fi o minciuna. Ca sa citam cuvintele lui Hegel: Ratiunea devine iratiune.

Folosind aceasta metoda acum mai mult un secol, Frederick Engels a fost capabil, de mai multe dati, sa vada mai departe decat majoritatea oamenilor de stiinta contemporani, anticipand multe dintre descoperirile stiintei moderne. Engels nu a fost un om de stiinta profesionist, dar a avut cunostinte destul de bune despre stiintele naturale ale timpului sau.

Cu toate acestea, bazat pe o intelegere adanca a metodei de analiza dialectice, Engels a adus multe contributii importante la filozofia interpretarii stiintei de astazi, desi ele au ramas necunoscute majoritatii oamenilor de stiinta pana acum.

Desigur, filozofia nu poate dicta legile stiintelor naturale. Aceste legi pot fi dezvoltate pe baza analizei serioase si riguroase a naturii. Progresul stiintei este caracterizat de o serie de aproximari. Prin experiment si observatie ajungem din ce in ce mai aproape de adevar, fara a fi vreodată posibil sa il stim pe tot. Este un proces fara sfarsit a unei penetrari adanci a secretelor materiei si universului. Adevarul teoriilor stiintifice pot doar sa fie inradacinate prin practica, observatie si experiment, nu prin comandamente ale filozofilor

Majoritatea intrebarilor cu care filozofii s-au luptat in trecut au fost rezolvate de stiinta. Cu toate acestea, ar fi o greseala serioasa daca am presupune ca filozofia nu are nici un rol de jucat in stiinta. Raman doar doua aspecte ale filozofiei care sunt valide astazi care nu au fost absorbite de diferite ramuri ale stiintei: logica formala si dialecticul.

Engels a insistat ca “dialecticul, lasat fara misticism, devine o necesitate absoluta” pentru stiinta. Dialecticul, desigur, nu are o calitate magica de a solutiona probleme ale fizicii moderne. Cu toate acestea, o filozofie cuprinzatoare si coerenta ar reprezenta un ajutor inestimabil in a ghida investigatiile stiintifice catre cele mai roditoare linii si a preveni decaderea lor in toate tipurile de ipoteze mistice care nu duc nicaieri. Multe din problemele care sunt confruntate de stiinta astazi apar exact din cauza lipsei unei fundatii filozofice ferme.

Dialecticul si Stiinta

Multi oameni de stiinta trateaza filozofia cu dispret. In ceea ce priveste filozofia moderna, acest dispret este bine meritat. In ultimul secol si jumatate taramul filozofiei seamana cu un desert arid cu doar urme de viata. Comoara trecutului, cu gloriile antice si flashuri de iluminare, pare total stinsa. Nu doar oamenii de stiinta, ci barbati si femei in general vor cauta in van in aceasta pustietate pentru orice sursa de iluminare.

Totusi la o inspectie mai apropiata, dispretul oamenilor de stiinta catre filozofie nu e bine inradacinat. Daca ne uitam mai serios la stadiul stiintei moderne - sau pentru a fi mai precis, la fundamentele si ipotezele teoretice, vom vedea ca stiinta nu s-a eliberat niciodata de filozofie. Fiind expulzata afara pe usa, filozofie se strecoara inapoi siret pe fereastra.

Oamenii de stiinta care isi proclama cu mandrie indiferenta fata de filozofie fac tot felul de presupuneri care au caracter filozofic. Si de fapt, acest tip de filozofie inconstienta si necritica nu este superior celei de moda veche dar inferioara ei. Mai mult decat atat, este sursa multor erori in practica.

Castigurile remarcabile ale stiintei in ultimul secol par sa fi facut filozofia redundanta. Intr-o lume in care putem penetra cele mai adanci mistere ale cosmosului si sa urmam miscarile complexe ale particulelor sub-atomice, intrebarile vechi care au absorbit atentia filozofilor au fost rezolvate. Rolul filozofiei a fost redus in mod corespunzator. Cu toate acestea, pentru a repeta punctul precedent, filozofia isi retine importanta in doua arii mari: logica formala si dialecticile.

Un progres major in aplicarea metodei dialectice in istoria stiintei a fost publicatia in 1962 a cartii remarcabile a lui TS Kuhn, Structura Revolutiilor Stiintifice. Aceasta a demonstrat inevitabilitatea revolutiilor stiintifice si a aratat mecanismul aproximativ unde acestea se intampla. “Tot ce exista merita sa dispara” este un citat bun nu doar pentru organisme vii dar si pentru teoriile stiintifice, inclusiv acelea pe care le tinem cu validitate absoluta.

De fapt, Engels a fost mult inaintat contemporarilor sai (inclusiv majoritatea oamenilor de stiinta) in atitudinea lui catre stiintele naturale. El a explicat nu doar miscarea (energia) ca inseparabila de materie, ci si diferenta dintre stiinte consistand doar in studiul formelor variate de energie si tranzitie dialectica dintr-o forma de energie in alta. Asta este cunoscut acum ca tranzitii de stare.

Toata evolutia stiintei in secolul douazeci a respins compartimentarea veche, recunoscand tranzitia dialectica dintr-o stiinta in alta. Marx si Engels in timpul lor au cauzat multa indignare printre oponenti, cand au vorbit de faptul ca diferenta dintre materia organica si anorganica e ceva doar relativ. Ei au explicat ca materia organica - primele organisme vii - au aparut din materie inorganica la un moment dat, reprezentand un pas calitativ in evolutie. Ei au spus ca animalele, inclusiv omul cu mintea lui, ideile si credintele sale sunt doar materie organizata intr-un mod specific.

Diferenta dintre materia organica si anorganica, pe care Kant a considerat-o ca o bariera insurmontabila, a fost eliminata, dupa cum Feynman puncteaza: “Totul este consituit de atomi. Asta este presupunerea cheie. Spre exemplu, cea mai importanta presupunere in biologie este ca tot ce animalele fac, atomii fac. In alte cuvinte, nu este nimic dintre lucrurile facute de fiintele vii ce nu pot fi intelese din punctul de vedere ca ele sunt formate din atomi, actionand dupa legile fizicii.” (R. Feynman, Prelegeri despre Fizica)

Din perspectiva stiintifica, barbatii si femeile sunt agregari de atomi aranjate intr-un mod specific. Dar noi nu suntem doar o aglomerare de atomi. Corpul uman este un organism extraordinar de complex, in particular creierul, a carui structura si functionare de care noi abia acum incepem sa intelegem.Asta este ceva mult mai frumos si fantastic decat toate povestile vechi ale religiilor.

In acelasi timp in care Marx efectua o revolutie in campul economiei politice, Darwin facea acelasi lucru in campul biologiei. Nu este un accident faptul ca in timp ce munca lui Darwin a starnit o furtuna de indignare si neintelegere, ea a fost imediat recunoscuta de Marx si Engels ca o capodopera a dialecticului, desi Darwin insusi nu a fost constient de asta.

Descoperirea geneticii s-a dovedit a fi exact mecanismul care determina transformarea unei specie in alta. Genomul uman a adus o noua dimensiune la munca lui Darwin, aratand ca oamenii au gene similare nu doar cu simplele muste dar cu cele mai simple forme de viata, bacteria. In urmatorii ani, oamenii de stiinta vor efectua un act al creatiei in laborator, producand un organism viu din materie anorganica. Ultimul petec de pamant va fi taiat de sub picioarele unui Creator Divin, care intr-un final va fi redundant.

Mult timp oamenii de stiinta s-au preocupat cu ideea ca noile specii au fost rezultatul a lungi perioade de acumulare a schimbari mici sau au aparut dintr-o schimbare violenta. Dintr-un punct de vedere dialectic nu este nicio contradictie intre cele doua teorii. O lunga perioada de schimbari moleculare (cantitative) ajunge la un punct critic unde produce un lucru cunoscut acum ca si “salt cuantic” [eng. “quantum leap”] in teoria evolutiei.

Marx si Engels au crezut ca teoria evolutiei era o dovada clara a faptului ca natura functioneaza in cele din urma intr-un mod dialectic, i.e. prin dezvoltare, prin contradictii. Acum 3 decenii, aceasta afirmatie a primit un impuls din partea institutiilor prestigioase precum Muzeul Britanic, unde o dezbatere furioasa a distrus linistea decorativa a catorva secole. Unul dintre argumentele impotriva apararatorilor ideii de salt cuantic in lantul evolutiei a fost faptul ca reprezenta infiltrarea marxista in Muzeul Britanic!

Cu toate astea, biologia moderna nu a avut de ales decat sa corecteze ideea veche a evolutiei ca proces gradual, linear, neintrerupt, fara schimbari abrupte, si sa admita existenta salturilor cuantice, caracterizate de extinctia in masa a unor specii si aparitia altora. Pe 17 aprilie 1982 The Economist a publicat un articol la o suta de ani de la moartea lui Darwin care spunea:

“Va fi din ce in ce mai clar ca mutatii relativ mici care afecteaza ce se intampla la un stadiu de progres pot cauza schimbari evolutionare mari (spre exemplu, o schimbare in modul de operatiune a unor gene specifice poate duce catre o crestere semnificativa in dimensiunea creierului). Dovezi se acumuleaza si despre faptul ca multe gene trec printr-o mutatie inceata dar constanta. Astfel, putin cu putin, oamenii de stiinta rezolva controversia conform careia speciile se schimba incet dar continuu pentru perioade lungi, sau raman neschimbate pentru mult timp si apoi trec printr-o evolutie rapida. Probabil ambele tipuri de schimbari se intampla.”

Vechea versiune a teoriei evolutioniste a tinut faptul ca speciile se schimba doar gradual: mutatii genetice individuale apar si sunt selectate. Cu toate astea, o noua teorie a fost adusa de Stephen Jay Gould si Niles Eldridge numita “echilibrul punctat” care spune ca schimbarea genetica se poate intampla prin salturi bruște. Intamplator, Gould a aratat ca daca oamenii de stiinta ar fi fost atenti la ce a scris Engels despre originea umanitatii, ar fi putut evita o suta de ani de erori.

Națiuni întregi în faliment

Prima fază a crizei care a început în 2008 a fost caracterizată în mod implicit de băncile mari. Întregul sistem bancar al Statelor Unite și al restului lumii a fost salvat numai prin injectarea a miliarde de dolari și euro de către stat. Dar întrebarea trebuie adresată ca atare: ce a mai rămas din vechea idee cum că piața liberă, dacă este lăsată pe cont propriu, va rezolva toate problemele? Ce a mai rămas din vechea idee cum că statul nu trebuie să se implice în funcționarea economiei?

Injectarea masivă de bani publici nu a rezolvat nimica. Criza nu a fost rezolvată. Aceasta s-a transferat numai pe spinarea statelor. Tot ceea ce s-a întâmplat este că în loc de un deficit masiv al băncilor, avem o mare gaură neagră în finanțele publice. Și cine va plăti pentru asta? Nu acei bancheri înstăriți care, după ce au prezidat distrugerea ordinii financiare mondiale, încasează în mod calm banii munciți cu greu ai publicului iar acum își oferă bonusuri generoase pe lângă încasări.

Nu! Deficitele de care economiștii și politicienii se plâng atât de amarnic trebuie să fie plătite de către cele mai sărace și dezarmate secțiuni ale societății. Dintr-o dată, nu mai sunt bani pentru cei bătrâni, cei bolnavi, cei șomeri, dar există întotdeauna mulți bani pentru bancheri. Aceasta înseamnă un regim de austeritate permanentă. Însă aceasta creează numai contradicții noi. Prin tăierea cererii, aceasta reduce piața în continuare, și așadar agravează criza de supraproducție.

Acum economiștii prezic un nou colaps, atunci când monedele și guvernele se vor fi în declin, care amenință chiar structura sistemului financiar mondial înșine. Și în ciuda a ceea ce spun politicienii despre nevoia de a reduce deficitul, datoriile actuale care au fost executate nu pot fi rambursate. Grecia oferă un exemplu grafic al acestui fapt. Viitorul este unul de crize și mai profunde, scăderea nivelului de trai, ajustări dureroase și sporirea sărăciei pentru majoritatea populației. Aceasta este o rețetă pregătită pentru mai multe revolte și lupte de clasă pe o scală și mai ridicată. Acesta este o criză sistemică a capitalismului la scală mondială.

Unii sofiști întreabă: dacă socialismul este inevitabil, atunci de ce trebuie să ne luptăm pentru a îl obține? De fapt, este posibil să fi un determinist convins și totuși să fi dedicat unui rol activ revoluționar. În secolul șaptesprezece, calviniștii erau determiniști în cel mai categoric și absolut fel. Ei credeau în mod pătimaș în predestinație, cum că soarta și salvarea fiecărui bărbat și femeie a fost determinată încă de dinainte de a se naște.

Cu toate acestea, acest determinism de fier nu a prevenit calviniștii să joace cel mai revoluționar rol în lupta împotriva feudalismului în proces de descompunere și exprimarea sa ideologică principală, biserica romano-catolică. Datorită faptului că ei erau în mod precis convinși de justiția și inevitabilitatea triumfului acestei cauze, de aceea ei au luptat cu și mai mult curaj pentru a-și accelera victoria.

Vechea societate moare pe propriile picioare, iar o nouă societate se luptă pentru a se naște. Dar aceia care au derivat bogății vaste din aceasta nu vor accepta niciodată inevitabilitatea decesului său. Mai devreme decât să vadă că se scufundă în uitare, clasa conducătoare ar prefera să tragă întreaga societate jos cu ea. Prelungirea agoniei de moarte a capitalismului constituie o amenințare mortală a culturii și civilizației umane. Sarcina noastră este de a asista în nașterea noii societăți, pentru a asigura faptul că acest proces o să aibe loc în cel mai rapid și nedureros mod posibil, cu cele mai mici costuri pentru umanitate.

Contrar calomniilor dușmanilor noștri, marxiștii nu susțin violența, însă noi suntem realiști, și știm cum că întreaga istorie din ultimii zeci de mii de ani dovedește că nicio clasă conducătoare sau castă nu și-a predat niciodată bogățiile, puterea, și privilegiile fără o luptă, iar de obicei asta înseamnă o luptă fără restricții. Iar acest caz rămâne și în zilele de azi.

Decăderea capitalismului este defapt ceea ce amenință declanșarea celei mai groaznice violențe din lume. Pentru a reduce posibilitatea violenței, pentru a pune capăt haosului și războaielor, pentru a asigura cea mai pașnică și ordonată tranziție către socialism, condiția prealabilă este că clasa conducătoare trebuie să fie mobilizată pentru luptă și să fie pregătită pentru a se luptă până la capăt.

„Toate drumurile duc către ruină”

Contrar imaginii consolatoare care obișnuia să fie prezentată ca și cum sistemul capitalist oferă un viitor asigurat și prosper pentru toată lumea, noi vedem realitatea unei lumi în care milioane de oameni suferă de sărăcie și foamete, în timp ce cei super bogați devin și mai bogați pe zi ce trece. Oamenii trăiesc în mod constant cu frica în sân în legătură cu un viitor care va fi decis, nu de către decizii raționale ale unor oameni ci exclusiv pe baza girațiilor sălbatice ale pieței.

Crizele financiare, șomajul în masă și răscoalele sociale și politice întorc totul pe dos. Ceea ce părea a fi fixat și permanent se dizolvă peste noapte și oamenii o să înceapă să îndoiască lucrurile pe care aceștia le ca și date. Această stare de neliniște continuă este ceea ce pregătește baza revoluției în mod psihologic, care va deveni în cele din urmă singura opțiune realistică în mod imaginat. Pentru a putea vedea aceasta în practică, trebuie numai să privim la Grecia contemporană.

Toată lumea știe că sistemul capitalist este în criză. Însă care este antidotul crizei? Dacă sistemul capitalist este un sistem anarhic și haotic care va ajunge în crize în mod inevitabil, atunci trebuie să concludem faptul că pentru a elimina crizele, este necesar să abolim însuși sistemul capitalist. Dacă spui „A”, trebuie să spui și „B”, „C”, și „D”. Dar asta este ceea ce economiștii burghezi refuză să facă.

Nu există niciun mecanism care să permită burgheziei să iasă dintr-o criză de supraproducție? Desigur că există! O metodă ar fi de a scădea rata de interes pentru a mări marja de profit și stimularea investițiilor. Însă rata de interes este deja aproape de zero. Dacă am reduce aceasta și mai mult, atunci am vorbi despre o rată de interes negativă: unde băncile ar plăti oamenii pentru a împrumuta bani. Asta e cu totul absurd, însă se discută despre asta. Aceasta arată cât de disperați devin.

Cealaltă metodă ar fi să crească cheltuielile de stat. Asta este ceea ce susțin toți keynesienii și reformiștii. În primul rând, aceasta expune falimentul economiei de piață liberă. Sectorul privat este atât de firav, ramolit, atât de falit în sensul literal al cuvântului încât trebuie să se bazeze pe stat, așa cum un om fără picioare se bazează pe cârje. Dar chiar și acea opțiune nu oferă o cale de ieșire.

Este în mod evident faptul că băncile și monopolurile mari sunt acum dependente de stat pentru supraviețuirea lor. De îndată ce acestea au fost în dificultate, aceeași indivizi care obișnuiau să insiste cum că statul trebuie să nu se implice nicidecum în economie, au fugit către guvern cu mâinile întinse, cerând sume mari de bani. Iar guvernul le-a dat imediat un cec. Trilioane de lire de bani publici au fost predate băncilor, în valoare totală de aproximativ 14 trilioane de dolari. Însă criza continuă să se înrăutățească.

Tot ceea ce a fost obținut în ultimii patru ani a fost transformarea a ceea ce a fost o gaură neagră în finanțele băncilor într-o gaură neagră în finanțele publice. Pentru a salva bancherii, toată lumea este așteptată să se sacrifice, dar niciun sacrificiu nu este cerut din partea bancherilor și a capitaliștilor. Ei se plătesc bonusuri generoase cu banii contribuabililor. Asta este Robin Hood în sens invers.

Existența deficitelor uriașe înseamnă că argumentul keynesian despre creșterea cheltuielilor de stat se prăbușește cu propria greutate. Cum poate statul să cheltuie bani pe care nu îi posedă? Singura cale care încă le este deschisă este aceea de a imprima bani, sau, așa cum este cunoscută în mod eufemistic, Relaxare Cantitativă (QE - quantitative easing). Injectarea a sumelor mari de capital fictiv în economie este supusă legii reducerii profitului. Aceasta are un efect similar asemenea unui narcoman care trebuie să se injecteze cu cantități și mai mari ale unui drog pentru a putea obține același efect. În procesul în care aceștia otrăvesc sistemul și subminează sănătatea sa.

Asta este chiar o măsură disperată care trebuie să rezulte mai devreme sau mai târziu în creșterea inflației. În acest fel, ei se pregătesc pentru o criză și mai gravă în perioada care urmează. Asta este rezultatul inevitabil al faptului că în perioada anterioară, sistemul capitalist a trecut deasupra de limitele sale. Pentru a amâna criza, ei au consumat însuși mecanismele care le trebuiau pentru a ieși din criza actuală. Asta este motivul pentru care criza este atât de adâncă și atât de intratabilă. Așa cum explică Marx, capitaliștii nu își pot rezolva propriile crize decât „prin pavarea căilor pentru crize mai extensive și mai distructive, și prin diminuarea mijloacelor prin care crizele sunt prevenite.” (Manifestul Comunist)

În vremurile de demult, biserica obișnuia să zică: „Toate drumurile duc către Roma”. Acuma burghezia are un nou motto: Toate drumurile duc către ruină. Este de necrezut cum că o criză care aruncă o lume întreagă în haos, care condamnă milioane de oameni la șomaj, sărăcie și disperare, care jefuiește viitorul tineretului și distruge sănătatea, locuințele, educația și cultura—cum că toate acestea se întâmplă fără să producă o criză socială și politică. Criza capitalismului pregătește pretutindeni condițiile pentru o revoluție.

Aceasta nu mai este o propunere teoretică. Este un fapt. Dacă luăm numai ultimele doisprezece luni ca și exemplu, ce vedem? Mișcările revoluționare au avut loc dintr-o țară într-alta: Tunisia, Egipt, Grecia, Spania. Chiar și în Statele Unite avem mișcarea #Occupy și mișcările de masă recente din Wisconsin.

Aceste evenimente dramatice sunt o exprimare clară, cum că criza capitalismului produce o reacție masivă la nivel mondial, și cum că un număr tot mai mare de oameni încep să tragă concluzii revoluționare. Atâta timp cât o minoritate minusculă deține sub control pământul, băncile și corporațiile imense, aceasta va continua să preia toate deciziile fundamentale care afectează viețile și destinele a milioane de oameni de pe planetă.

Decalajul intolerabil care s-a dezvoltat dintre bogați și săraci plasează o tensiune crescândă privind coeziunea socială. Baza vechiului vis Social Democrat legat de pace de clasă și parteneriat social s-a prăbușit iremediabil. Acest fapt a fost rezumat de către sloganul de la Occupy Wall Street: „Singurul lucru pe care îl avem cu toții în comun este că suntem acei 99 la sută care nu vor mai tolera lăcomia și corupția celor 1 la sută.”

Problema este că mișcarea protestatară actuală este confuză în scopurile sale. Îi lipsește un program coerent și o conducere curajoasă. Însă aceasta reflectă o stare generală de furie care se clădește sub suprafață și care mai devreme sau mai târziu trebuie să caute o ieșire. Dar acestea sunt cu siguranță mișcări anti-capitaliste, și mai devreme sau mai târziu, într-o țară sau într-alta, întrebarea asupra răsturnării revoluționare a capitalismului va fi pusă.

Sub capitalism, așa cum a explicat Marx, forțele productive au experimentat cea mai spectaculară dezvoltare din istorie. Și totuși ideile clasei conducătoare, chiar și în cea mai revoluționară epocă a sa, au rămas cu mult în urma avansurilor în producție, tehnologie și știință.

Amenințarea culturii?

Contrastul dintre dezvoltarea rapidă a tehnologiei și științei, și întârzierea extraordinară în dezvoltarea ideologiei umane, este prezentată în mod clar în cea mai avansată țară capitalistă din lume: SUA. Aceasta este țara în care știința și-a obținut cele mai spectaculoase rezultate. Progresul constant al tehnologiei este condiția prealabilă pentru emanciparea finală a omului, eliminarea sărăciei și a analfabetismului, ignoranței, bolilor și dominarea naturii de către om prin planificarea conștientă a economiei. Drumul este deschis pentru cucerirea, atât a Pământului, cât și a spațiului. Și totuși, în această țară dezvoltată din punct de vedere tehnologic, cele mai primitive superstiții domină în mod suprem. Nouă din zece americani cred în existența unei ființe divine și șapte din zece cred în viață după moarte.

În ziua de Crăciun din 1968, atunci când primul om care a zburat în jurul Lunii trebuia să aleagă un mesaj pentru a-l transmite poporului american din nava sa spațială, din întregul corpus de literatură mondială, acesta a ales prima carte a Genezei. În timp ce se deplasa prin spațiu într-o navă spațială plină cu cele mai moderne dispozitive, acesta a rostit cuvintele: „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul.” Au trecut mai mult de 130 de ani de la moartea lui Darwin. Cu toate acestea, mai sunt încă mulți oameni în SUA care cred că fiecare cuvânt din Biblie este absolut corect, și care își doresc ca școlile să predea versiunea originii omului inclusă în Geneză, decât teoria evoluției bazată pe selecție naturală. Prin încercarea de a face creaționismul mai respectabil, susținătorii acestei teorii au renumit-o „creație inteligentă”. Apoi imediat apare întrebarea: cine a creat acest creator inteligent? Aceștia nu au niciun răspuns pentru asemenea întrebare complet rezonabilă. Ba chiar nu pot nici să explice cum de „creatorul inteligent” al lor a creat o lume atât de greșită.

De ce ai crea o lume cu lucruri de genul cancerului, ciumei bubonice, SIDA, menstruației, și migrenei? De ce ai crea lilieci vampiri, lipitori, și bancheri de investiții? Că venind vorba, cum de în mod aparent majoritatea genelor noastre sunt compuse din deșeuri inutile? Creatorul nostru inteligent se dovedește a nu fi atât de inteligent în cele din urmă. În cuvintele lui Alfonso cel Înțelept, rege al Castiliei (1221-1284): „Dacă aș fi fost prezent în timpul Creației, aș fi oferit niște sfaturi utile pentru ordonarea mai bună a universului.” Într-adevăr, un copil de unsprezece ani cu o inteligență medie ar fi făcut probabil o treabă mai bună.

Este adevărat faptul că autoritatea bisericii este în decădere în toate țările vestice. Numărul credincioșilor care își practică religia scade. În țări gen Spania și Irlanda, biserica se străduie să recruteze preoți noi. Participarea la liturghie a suferit o scădere accentuată în ultima vreme, mai ales în rândul tinerilor. Însă, declinul bisericii a deschis ușa către o adevărată ciumă egipteană de toate sectele religioase din cele mai ciudate soiuri, și o răsărire a misticismului și a superstițiilor de tot felul. Astrologia, acea rămășiță de barbarismul medieval—a revenit la modă. Cinemaurile, televiziunea și librăriile sunt pline de lucrări bazate pe cele mai indecente misticisme și superstiții.

Acestea sunt doar semnele exterioare ale putrefacției unui sistem social care trăit mai mult decât trebuia, care a încetat să fie o forță progresivă din punct de vedere istoric și care categoric a intrat într-un conflict în care este nevoie de dezvoltarea forțelor productive. În felul acesta, lupta clasei muncitoare de a scurta cu multă precizie agonia societății burgheze este de asemenea lupta de a apăra realizările științei și culturii împotriva uzurpării forțelor barbarismului.

Singurele alternative deschise ale umanității sunt clare: fie transformarea socialistă a societății, eliminarea puterii politice și economice a burgheziei și inițierea unui nou stadiu în dezvoltarea civilizației umane, sau distrugerea civilizației, și chiar și a vieții în sine. Ecologiștii și partidele verzi deplora în mod continuu despre degradarea mediului și avertizează despre cum aceasta este o amenințare pentru umanitate. Aceștia au dreptate. Dar ei sunt asemenea unui doctor fără experiență care arată spre simptome dar este incapabil de a diagnostica natura unei asemenea boli, sau nici măcar să sugera un remediu împotriva acesteia.

Degenerarea sistemului se simte la toate nivelele, nu numai în domeniul economic, dar și în acela al moralității, culturii, artei, muzicii și a filozofiei. Existența capitalismului se extinde la costul distrugerii forțelor productive, însă aceasta subminează de asemenea cultura, stimulează demoralizarea și docilizarea straturilor societății în întregime, cu consecințe dezastruoase pentru viitor. În cele din urmă, existența capitalismului va intra în conflict cu existența drepturilor democratice și sindicale ale clasei muncitoare.

Creșterea crimelor și a violenței, pornografiei, egoismul burghez și indiferența brutală către suferința altora, sadism, dezintegrarea familiei și colapsul moralității tradiționale, dependența de droguri și alcoolismul—toate acele lucruri care provoacă mânia ipocrită și indignarea reacționarilor—sunt doar simptome ale degenerației senile ale capitalismului. Asemenea fenomenului similar care a acompaniat perioada de declin a societății sclavagiste sub Imperiul Roman.

Sistemul capitalist, care plasează profitul deasupra oricărei considerații, otrăvește aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem și mâncarea pe care o mâncăm. Ultimul scandal legat de adulterarea produselor din carne în Europa este numai vârful aisbergului. Dacă permitem guvernarea marilor bănci și a monopolurilor să continue pentru încă cinci decenii sau mai mult, este posibil în totalitate ca distrugerea planetei să ajungă la un punct în care daunele ireversibile sunt deja făcute, iar aceasta va amenința viitorul existenței umanității. Lupta pentru schimbarea societății este așadar o întrebare de viață și moarte.

Nevoia pentru o Economie Planificată

În ultimele două decenii, am fost hrăniți cu o dietă echilibrată de propagandă economică, aceasta asigurându-ne ideea cum că o economie socialistă planificată e pierit, iar „piața”, lăsată pe cont propriu, ar rezolva problema șomajului, aducând astfel o lume plină de pace și prosperitate.

Acum, în urma colapsului economic din 2008, adevărul începe să iasă la iveală pentru oameni, în legătură cu faptul că sistemul actual este incapabil să asigure chiar și cele mai de bază necesități umane—un loc de muncă, un minimum de trai, o casă, o educație decentă și dispoziții sanitare, o pensie adecvată, un mediu sigur, aer și apă curată—pentru marea majoritate, și nu numai pentru aceia din lumea a treia.

Un asemenea sistem trebuie cu siguranță condamnat de către toți gânditorii care nu au fost orbiți constant de o avalanșă plină de argumente greșite, în care singurul scop al acestora este de a apăra interesele acelora care o duc extrem de bine în momentul de față și nu pot sau nu vor să creadă nici o clipă faptul că acesta nu va rezista o veșnicie.

Ideea principală a Manifestului Comunist—și aici se află mesajul său revoluționar—este tocmai faptul că sistemul capitalist nu este veșnic. Acesta este elementul la care apologeții sistemului nostru actual le este foarte dificil să accepte. Firește! Aceasta este iluzia obișnuită a fiecărui sistem socioeconomic de-a lungul istoriei, cum că acesta reprezintă etapa finală a progresului social. Și totuși din punct de vedere al bunului simț, o asemenea perspectivă este în mod clar defectuoasă. Dacă acceptăm faptul că totul este schimbător în natură, de ce ar fi societatea mai diferită?

Aceste idei indică faptul că sistemul capitalist și-a epuizat deja misiunea sa progresivă. Fiecare persoană inteligentă realizează faptul că dezvoltarea liberă a forțelor productive necesită unificarea economiilor tuturor țărilor printr-un plan comun, care ar permite exploatarea armonioasă a resurselor planetei noastre spre beneficiul tuturor.

Asta este atât de evident încât este recunoscut de către oameni de știință și experți care nu au nimic de făcut cu socialismul, dar aceștia sunt plini de indignare în legătură cu condițiile de groază în care două treimi din rasa umană trăiește, și sunt îngrijorați de efectele distrugerii mediului. Din păcate, recomandările lor binevoitoare sunt ignorate, deoarece acestea se află în conflict cu interesele personale ale marilor companii multinaționale care domină economia mondială și a căror calcule nu sunt bazate pe bunăstarea umanității sau a viitorului planetei, ci în mod exclusiv pe lăcomie și căutarea profitului asupra tuturor celorlalte condițiilor.

Superioritatea planificării economice peste anarhia capitalistă este înțeleasă chiar și de către însăși burghezia, deși aceștia nu o pot recunoaște. În 1940, atunci când armatele lui Hitler au zdrobit Franța, și Marea Britanie era încolțită, ce au făcut? Au spus cumva: „Hai să lăsăm forțele pieței să decidă”? Nu! Au centralizat economia, naționalizat industriile esențiale și au introdus controale guvernamentale masive, inclusiv conscripția economică și raționalizarea. De ce au optat pentru centralizare și planificare? Pentru simplul motiv că aceasta oferă rezultate mai bune.

Bineînțeles, este imposibil să ai un plan adevărat de producție sub capitalism. Cu toate acestea, chiar și măsurile planificării capitaliste de stat introduse de către coaliția pe timp de război a lui Churchill erau esențiale pentru înfrângerea lui Hitler. Un exemplu și mai frapant a fost Uniunea Sovietică. Al doilea război mondial în Europa a fost în realitate un conflict gigantic dintre Germania lui Hitler, echipată cu toate resursele Europei asupra sa, și Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică a fost cea care a învins armatele lui Hitler. Motivul pentru o asemenea victorie extraordinară nu poate fi recunoscută niciodată de către apărătorii capitalismului, însă acesta este un fapt neîndoios. Existența unei economii planificate naționalizate a oferit un avantaj enorm URSS-ului în timpul războiului. În ciuda politicii criminale ale lui Stalin, care a dus aproape la colapsul URSS-ului la începutul războiului, Uniunea Sovietică a fost capabilă să-și revină rapid și să-și reconstruiască capacitatea industrială și militară.

Rușii erau capabili să demonteze toate industriile din vest—1.500 de fabrici și un milion de muncitori—să le pună pe trenuri și să le trimită spre est după Ural, dincolo de unde nemții nu puteau să ajungă. În câteva luni Uniunea Sovietică a întrecut Germania la producția de tancuri, arme și avioane. Aceasta demonstrează fără nicio îndoială superioritatea colosală a economiei planificate naționalizate, chiar și sub regimul birocratic al lui Stalin.

URSS-ul a pierdut 27 de milioane de oameni în timpul celui de-al doilea război mondial—jumătate din numărul total de decesuri la nivel mondial. Și totuși într-o perioadă de zece ani totul a fost reconstruit, și fără niciun fel de sume mari de bani străini investiți precum în Europa de vest cu ajutorul Marshall Aid de către americani. Acesta, și nu Germania sau Japonia, este adevăratul miracol economic postbelic.

Desigur, socialismul adevărat trebuie să fie bazat pe democrație—nu acea democrație formală falsă care există în Marea Britanie și SUA, unde oricine poate spune ce dorește atâta timp cât marile bănci și monopoluri decid ceea ce se întâmplă—dar o democrație bazată pe controlul și administrarea societății de către însuși oamenii muncitori.

Nu există nimic utopic despre o asemenea idee. Este bazată pe ceea ce există deja. Hai să luăm un exemplu. Este o sursă neîncetată de uimire pentru autorul acestor linii, cum de un supermarket mare precum Tesco poate să calculeze cu precizie cantitatea de zahăr, pâine și lapte necesară pentru o zonă din Londra cu zeci de mii de locuitori. Aceștia o fac prin planificare științifică, și nu eșuează niciodată. Dacă o planificare la un asemenea nivel funcționează pentru un supermarket mare, de ce nu am putea aplica aceleași metode de planificare asupra societății în întregime?

Socialism și Internaționalism

Oricine care citește Manifestul Comunist poate observa cum Marx și Engels au anticipat această situație cu mai mult de 150 de ani înainte. Ei au explicat cum că sistemul capitalist trebuie să se dezvolte ca un sistem global. Astăzi, această analiză a fost confirmată în mod genial de către evenimente. În zilele de azi, nimeni nu poate nega dominația spulberătoare a pieței mondiale. Acesta este defapt cel mai decisiv fenomen ale vremurilor în care trăim.

Și totuși atunci când Manifestul a fost scris, practic nu a existat nicio dată empirică pentru a susține o asemenea ipoteză. Singura economie capitalistă cu adevărat dezvoltată a fost Anglia. Industriile infantile ale Franței și Germaniei (cea din urmă nici nu a existat ca o entitate unită) se adăposteau încă în spatele zidurilor de tarife mari—un fapt care este uitat în mod convenabil astăzi, în timp ce guvernele vestice și economiștii predau prelegeri restului lumii despre nevoia de a-și deschide economiile.

În ultimii ani economiștii au vorbit mult despre „globalizare”, imaginându-și astfel cum că aceasta ar fi panaceul care le-ar permite abolirea ciclului de bum și criză în întregime. Aceste vise au fost spulberate de către colapsul economic din 2008.

Această criza are implicații profunde pentru restul lumii. Ea ne arată partea inversă a „globalizării”. La gradul în care sistemul capitalist dezvoltă economia mondială, acesta a pregătit de asemenea condițiile pentru o criză economică devastatoare la nivel mondial. O criză în oricare parte a economiei mondiale se extinde rapid către altele. Cu mult până la abolirea ciclului de bum și criză, globalizarea a investit mult în aceasta, chiar cu un caracter mai convulsiv și universal decât oricare perioadă antecedentă.

Problema fundamentală este însuși sistemul. În cuvintele lui Marx, „Bariera reală a producției capitaliste este capitalul în sine.” (Capitalul, vol. 3, Partea III) Experții economici care au susținut cum că Marx a greșit iar crizele capitaliste sunt lucruri din trecut („noua paradigmă economică”) au dovedit la rândul lor că ei au greșit. Bum-ul actual conține toate caracteristicile unui ciclu economic, care a fost descris asemenea de către Marx cu mult timp în urmă. Procesul concentrării capitalului a ajuns la proporții uimitoare. Există un număr exagerat de mare de preluări și monopolizări din ce în ce mai multe și crescânde. Aceasta nu mai duce la dezvoltarea forțelor productive ca în trecut. Dimpotrivă, fabricile sunt închise de parcă ar fi cutii de chibrituri și mii de oameni sunt dați afară din slujba lor.

Teoriile economice ale monetarismului—biblia neo-liberalismului—au fost rezumate de către John Kenneth Galbraith în felul următor: „săracii au prea mulți bani, iar bogații nu au destui bani.” Nivelurile profiturilor înregistrate sunt însoțite de inegalitate înregistrată. The Economist a arătat cum că „singura tendință adevărată continuă din ultimii 25 de ani s-au îndreptat spre o concentrație mare de venit la vârful claselor sociale.”

O parte foarte micuță din populație este obscen de bogata, în timp ce ponderea muncitorilor din venitul național este redus în mod constant iar cele mai sărace secțiuni se scufundă în sărăcie din ce în ce mai mult. Uraganul Katrina a dezvăluit restului lumii existența unei subclase de cetățeni americani defavorizați care trăiesc în condiții de lumea a treia.

În SUA muncitorii produc acum 30 la sută mai mult decât acum zece ani, și totuși salariile au crescut cu greu. Structura socială este tot mai tensionată. Există o creștere imensă de tensiuni în societate, chiar și în cele mai bogate țări din lume. Aceasta pregătește terenul pentru o explozie chiar mai mare în lupta de clasă.

Acesta nu este numai cazul pentru SUA. În jurul lumii, bum-ul este însoțit de șomaj ridicat. Reformele și concesiunile sunt luate înapoi. Pentru a putea fi competitivă la piața mondială, Italia ar trebui să concedieze 500.000 de muncitori iar restul ar trebui să accepte un salariu redus de treizeci la sută.

Pentru o perioadă de timp, capitalismul a reușit să-și depășească contradicțiile sale prin creșterea comerțului mondial (globalizare). Pentru prima dată în istorie, întreaga lume a fost atrasă către piața mondială. Capitaliștii au găsit piețe noi căi de investiții în China și alte țări. Acum însă, aceasta și-a atins propriile limite.

Capitaliștii americani și europeni nu mai sunt atât de entuziasmați de globalizare și comerțul liber, atunci când mormane de bunuri chinezești ieftine se îngrămădesc în fața ușii lor. În senatul american au început să apară voci protecționiste și acestea devin din ce în ce mai insistente. Sesiunea de negocieri Doha despre comerțul mondial a fost suspendat și contradicțiile sunt așa de mari încât niciun acord nu poate fi posibil.

Bum-ul economic instabil actual rămâne deja fără combustibil. Boom-ul consumatorului în SUA este bazat pe rate de interes relativ scăzute și o extensie vastă de credite și datorii. Acești factori vor deveni opusul acestora. O nouă criza este în curs de pregătire la nivel mondial. Așadar, globalizarea se dezvăluie ca o criză globală a capitalismului.

Nu există nicio alternativă?

Economiștii burghezi sunt atât de încuiați și înguști la minte încât se agață de sistemul capitalist demodat, chiar și atunci când sunt forțați să recunoască faptul că este bolnav în faza terminală și condamnată la colaps. Să-ți imaginezi faptul că rasa umană este incapabilă să descopere o alternativă viabilă la aceste sistem putred, corupt și degenerat este un sincer afront pentru umanitate.

Chiar este adevărat cum că nu există nicio alternativă sub capitalism? Nu, nu este adevărat. Alternativa este un sistem bazat pe producția pentru nevoile majorității și nu pentru profitul celor puțini; un sistem care înlocuiește haosul și anarhia cu o planificare armonioasă; care înlocuiește conducerea unei minorități de paraziți bogați cu conducerea majorității care produce întreaga avere a societății. Numele acestei alternative este socialismul.

Putem sa dezbatem exact ce cuvinte sa folosim, însă numele acestui sistem este socialismul—nu caricatura birocratică și totalitaristă care a existat în Rusia Stalinistă, ci o democrație adevărată bazată pe stăpânirea, controlul și administrarea forțelor productive de către clasa muncitoare. Oare este ideea aceasta atât de dificil de înțeles? Chiar este atât de utopic de sugerat faptul că rasa umană poate să-și preia propria soartă și să conducă societatea pe baza unui plan de producție democratic?

Nevoia unei economii planificate socialiste nu este o invenție de-a lui Marx sau a oricărui alt gânditor. Aceasta provine din necesități obiective. Posibilitatea unei lumi socialiste provine din condițiile actuale ale capitalismului însuși. Tot ceea ce este necesar pentru clasa muncitoare, care constituie marea majoritate a societății, este de a prelua funcționarea societății, expropria băncile și monopolurile mari și de a mobiliza potențialul productiv nefolosit și important pentru a rezolva problemele societății.

Marx a scris: „Nicio ordine socială nu poate fi distrusă înainte ca toate forțele productive sa fie suficient dezvoltate,” (Karl Marx, Prefața la o contribuție a criticii economiei politice.) Condițiile obiective pentru crearea unei forme noi și superioare a societății umane au fost deja stabilite de dezvoltarea capitalismului. În ultimii 200 de ani dezvoltarea industriei, agriculturii, științei și tehnologiei a dobândit o viteză și intensitate în istorie fără precedent:

„Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale. Pentru toate clasele industriale anterioare, dimpotrivă, prima condiţie de existență era menținerea neschimbată a vechiului mod de producţie. Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîntreruptă a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie deosebesc epoca burgheză de toate epocile anterioare.” (Marx și Engels, Manifestul Partidului Comunist, Capitolul I. Burghezi și proletari.)

Cât de adevărate sunt aceste cuvinte ale lui Marx și cât de potrivite sunt pentru vremurile noastre! Soluțiile problemelor pe care noi le confruntăm sunt deja existente. În ultimii 200 de ani capitalismul a construit o putere productivă colosală. Dar nu este capabil să utilizeze acest potențial în întregime. Criza actuală este numai o manifestare a faptului că industria, știința și tehnologia au ajuns la momentul în care acestea nu mai pot fi conținute în limitele înguste ale proprietății private și ale statului național.

Dezvoltarea forțelor productive, mai ales de la al doilea război mondial, a fost fără precedent în istorie: energie nucleară, microelectronice, telecomunicații, computere, roboți industriali … au însemnat o creștere dramatică în productivitatea muncii la un nivel mult mai superior decât ar fi fost posibil de închipuit în vremurile lui Marx, oferindu-ne astfel o idea foarte clară a ceea ce ar putea fi posibil în viitor sub socialism, bazat pe o economie planificată socialistă, deasupra tuturor la nivel mondial. Criza actuală este numai o manifestare a revoltei forțelor productive împotriva acestor limitații sufocante. Odată ce industria, agricultura, știința și tehnologia sunt liberate de către restrângerile sufocante ale capitalismului, forțele productive ar fi capabile să satisfacă imediat toate nevoile umane fără nicio dificultate. Pentru prima oară în istorie, umanitatea ar fi liberă să-și realizeze potențialul maxim. O reducere generală a orelor de muncă ar asigura temelia fizică pentru o revoluție culturală autentică. Cultura, arta, muzica, literatura și știința s-ar înălța la înălțimi de neimaginat.

Singura cale

Acum douăzeci de ani Francis Fukuyama a vorbit despre sfârșitul istoriei. Dar istoria nu s-a sfârșit. De fapt, adevărata istorie a speciei noastre va începe numai atunci când am pus capăt sclaviei clasei sociale și am început să stabilim controlul asupra vieților și destinelor noastre. Asta este ceea ce este cu adevărat socialismul: saltul umanității de pe tărâmul necesităților spre tărâmul libertății.

În al doilea deceniu al secolului 21, rasa umană se află la o răscruce. Pe de o parte, dobândirile științei și tehnologiei moderne ne-au asigurat mijloacele de rezolvare a tuturor problemelor care ne-au nenorocit pe parcursul întregii istorii. Putem eradica boli, să abolim analfabetismul și problema persoanelor fără adăpost și să facem deșerturile să înflorească.

Pe de altă parte, realitatea pare să batjocorească aceste vise. Descoperirile științifice sunt folosite pentru a produce și mai multe arme monstruoase de distrugere în masă. Sărăcia, foametea, analfabetismul și bolile sunt pretutindeni. Există suferință umană pe o scală înaltă. Bogățiile obscene cresc alături de mizerie. Putem să punem un om pe lună, dar în fiecare an opt milioane de oameni mor pur și simplu din cauza faptului că nu au destui bani să trăiască. 100 de milioane de copii se nasc, trăiesc și mor pe stradă, iar aceștia nici măcar nu știu cum este să ai un acoperiș deasupra capului.

Cel mai frapant aspect din situația zilelor de azi este haosul și turbulența care a cuprins întreaga planetă. Există instabilitate la toate nivelurile: economic, social, politic, diplomatic și militar.

Majoritatea oamenilor se întorc cu spatele la aceste barbarisme cu scârbă. Se pare că lumea a înnebunit brusc. Totuși, un asemenea răspuns este inutil și contraproductiv. Marxismul ne învață că istoria nu este fără sens. Situația actuală nu este o expresie a nebuniei sau răutății inerente a bărbaților și a femeilor. Marele filozof Spinoza a spus o dată: „să nu plângi nici să nu râzi, ci să înțelegi!” Acesta este un sfat foarte bun, deoarece dacă nu suntem capabili de a înțelege lumea în care trăim, atunci nu o vom putea schimba niciodată.

Atunci când Marx și Engels au scris Manifestul, ei erau doi bărbați tineri, 29 și 27 de ani respectiv. Ei au scris într-o perioadă de reacție întunecată. Clasa muncitoarea era aparent neclintită. Manifestul însuși a fost scris în Bruxelles, unde autorii săi au fost forțați să fugă ca și refugiați politici. Și totuși momentul specific în care Manifestul Comunist a văzut pentru prima oară lumina zilei în februarie 1848, revoluția a izbucnit deja pe străzile Parisului, iar în următoarele luni s-a răspândit ca un foc sălbatic efectiv prin întreaga Europă.

După căderea Uniunii Sovietice, apărătorii ordinii vechi jubilau. Aceștia vorbeau despre sfârșitul socialismului, și chiar și de sfârșitul istoriei. Aceștia ne-au promis o nouă eră de pace, prosperitate și democrație, cu mulțumiri din partea miracolelor economiei de piață liberă. Acum, numai cincisprezece ani mai târziu, acele vise au fost reduse numai la o grămadă de moloz fumegos. Nimic din ceea ce a fost spus adineauri despre aceste iluzii a mai rămas adevărat.

Ce înseamnă toate acestea? Noi mărturisim agoniile unei morți dureroase a unui sistem social care nu merită să trăiască, însă aceasta refuză să piară. Aceasta este explicația adevărată a războaielor, terorismului, violenței și morții care sunt caracteristicile principale ale epocii în care trăim.

Dar noi suntem de asemenea martori la durerile crearii unei noi societăți—o societate nouă și justă, o lume potrivită pentru bărbați și femei în care să poată trăi. Din aceste evenimente sângeroase, dintr-o țară într-alta, o nouă forță se naște—forța revoluționară a muncitorilor, țăranilor, și tineretului. La ONU, președintele Chavez al Venezuelei a avertizat că „lumea se trezește. Iar oamenii se ridică.”

Aceste cuvinte exprimă un adevăr profund. Milioane de oameni încep să reacționeze. Demonstrațiile masive împotriva războiului din Irak au adunat milioane de oameni de străzi. Aceasta a fost o indicație a începuturilor unor treziri. Dar mișcării i-a lipsit un program coerent pentru schimbarea societății. Aceasta a fost cea mai mare slăbiciune a sa.

Cinicii și scepticii nu mai sunt la fel de relevanți ca adineauri. Este momentul să-i dăm la o parte din calea noastră și să continuăm înainte cu lupta. Noua generație este dispusă să lupte pentru emanciparea sa. Aceștia caută un steag, o idee și un program care poate să-i inspire și să-i conducă spre victorie. Aceasta nu poate fi decât lupta pentru socialism la nivel mondial. Karl Marx a avut dreptate: Alegerea în fața rasei umane este dintre socialism sau barbarism.

Translated by Ștefan Nițu & co.